Category Archives: 2. Rezistenţa anticomunistă

29-31 iulie 1949. Răscoalele din judeţul Bihor şi Arad sunt reprimate sângeros de autorităţile comuniste.

Foto: Ţăran împuşcat în timpul unei revolte împotriva colectivizării (Dumitru Petruț din Bicaci). Fototeca online a comunismului românesc, ANIC, Răscoale ţărăneşti, Fotografia #NA026

Răscoalele din judeţul Bihor şi Arad din iulie 1949 au fost primele şi au rămas cele mai importante din lungul şir al răscoalelor ţărăneşti.

Ele au avut loc la mai puţin de cinci luni de la plenara CC al PCR din 3-5 martie 1949, care hotăra „transformarea socialistă a agriculturii”, după ce patru ani la rând partidul negase cu îndârjire intenţia de a colectiviza pământul

Ţăran din comuna Bicaciu, considerat instigator şi executat de comunişti.

Încă înaintea plenarei crescuse teroarea „cotelor”. Ţăranii erau disperaţi că statul îi obligă să ia pâinea de la gura copiilor pentru a-şi achita datoriile în cereale, din ce în ce mai împovărătoare.

Ca să le interzică orice posibilitate de evaziune, partidul a hotărât ca treieratul cerealelor să se facă numai la aria comunală, de unde recolta putea fi controlată şi rechiziţionată până la ultimul bob. Procedeul era, în acelaşi timp, o constrângere economică şi una politică, pentru că ţăranul muritor de foame putea fi, în viziunea comuniştilor, convins să se înscrie în colectivă din disperare.

Acestea au fost cauzele răscoalelor care s-au declanşat, aproape concomitent în mai multe judeţe ale României, în plină vară şi în timpul primei recolte de după „plenara colectivizării”.

În iulie 1949 au izbucnit simultan răscoale în foarte multe comune. Intensitatea maximă a fost atinsă în judeţele Bihor, Arad, Botoşani şi Suceava.

Ţăranu fruntaş Ioan Faur, executat de comunişti.

Țăranii s-au revoltat împotriva sistemului împovărător de cote.

Ca un exemplu pentru amploarea fenomenului, documentele oficiale menționează pentru vara anului 1949 diferite manifestări de revoltă ale țăranilor în 54 de comune bihorene din plasele Beiuș, Beliu, Plasa Centrală, Marghita, Săcuieni, Sălard, Salonta, Tileagd și Tinca. Practic, din cele 12 plase ale județului Bihor, numai trei nu au fost afectate de nemulțumirea populară.

Apogeul răscoalelor a fost atins în ultimele zile ale lunii iulie 1949 în câteva localități bihorene, între care Girișul Negru, Batăr, Talpoș, Tăut (29 iulie), Cociuba Mare, Belfir (30 iulie), Ucuriș și Susag (31 iulie). În ultima zi a lui iulie revolta s-a extins și dincolo de granița județului Bihor cu Aradul, în special în localitățile Berechiu, Șomoșcheș, Șepreuș și Apateu.

Rapoartele trimise către CC al PMR menționează un număr de cca 20-23.000 de țărani participanți la revoltele din județele Arad și Bihor.

Securitatea a acţionat cu o violenţă ieşită din comun, pentru a împiedica generalizarea rezistenţei ţăranilor la colectivizarea forţată. Represaliile întreprinse în primele zile ale lui august de Comandamentul Unic constituit special pentru reprimarea urgentă și în forță a revoltelor au fost extrem de dure și s-au soldat cu execuția a zeci de țărani, reținerea și anchetarea a sute de țărani și deportarea altor sute (în special familiile celor executați și arestați).

Ca o culme a cinismului, după arestarea şi deportarea a sute de ţărani, localnicii au fost obligaţi de comunişti să depună cotele în cadrul unei mari petreceri săteşti…

În timp ce peste 1600 de țărani ţărani au fost deportaţi și câteva sute au fost condamnaţi ţăranii nepedepsiţi au fost obligaţi să predea cotele însoţiţi de lăutari.

SURSA: Memorialul Durerii

31 iulie 1949. Este împuşcat de Securitate partizanul Alexandru Macaveiu.

Alexandru Macavei s-a nascut la 10 iulie 1915 in satul Bucium Muntari (jud. Alba), localitate aflata in apropiere de Roşia Montana.
Provenea dintr-o veche şi importanta familie romaneasca din Munţii Apuseni, parinţii sai fiind Alexandru şi Terezia.
Aceştia au avut impreuna opt copii, dintre care patru baieţi (Viorel, Nicolae, Traian, Alexandru) şi patru fete (Eugenia, Terezia, Aurora, Maria).
Familia Macavei deţinea o mina de aur şi o instalaţie mecanica de macinare şi prelucrare a minereului aurifer, prima de acest fel din zona.
Alexandru era absolvent al Academiei Comerciale şi membru al Partidului Naţional Ţaranesc.
Continue reading 31 iulie 1949. Este împuşcat de Securitate partizanul Alexandru Macaveiu.

26 iulie 1958. Moare la închisoarea Jilava, Constantin Oprișan, șeful Frățiilor de Cruce.

Mărturia preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, martor la sfârșitul lui Costache Oprișan:

“Pe Costache îl supravegheam încontinuu, ca să nu moară. În ziua aceea l-am auzit pe Marcel că zice: ”Ghiță, Ghiță, moare Costache!”. Am simțit că s-a rupt ceva în mine. M-am întors înspre patul lui și am văzut că moare. Avea un cap așa de mic și o față așa de slabă și osoasă! Iar ochii lui aveau perdeaua morții. M-am speriat și am început să strig: ”Costache, Costache!”. L-am chemat înapoi. Și el s-a trezit. Și-a revenit. Când m-a văzut, s-a speriat tare. S-a făcut mic, parcă ar fi vrut să intre în pernă și a început să geamă și să plângă ca un copil. M-am întrebat de mai multe ori de ce o fi plâns Costache? Ce a văzut? Marcel și Iosif, care erau mai optimiști, ziceau că l-am întors dintr-o lume frumoasă în care plecase, în lumea aceasta de suferință și de păcat și s-a speriat. Îmi plăcea versiunea aceasta. Dar eu cred că s-a speriat de mine. M-a văzut cu toate păcatele mele și s-a speriat de mine. Pe urmă a venit gardianul și ne-a pus să-l scoatem afară. L-am pus în pielea goală pe o targă și l-am dus afară. Eu cu Iosif l-am dus. Marcel stătea acolo și plângea cel mai mult.

Da, era început de vară, era foarte frumos! Erau flori, era o vegetație teribilă! Când am ieșit afară și am văzut ce frumoasă era lumea, ce cer albastru, ce flori, ce iarbă era în curtea aceea, am zis: ”Cui îi pasă de noi? Costache a murit, mâine murim și noi. Nici cerului nu-i pasă de noi , nici oamenilor, nici gardienilor…! Florile sunt tot așa de frumoase, cerul tot așa de senin!”. Era spre apus și l-am văzut pe Costache așa, în acea lumină. Era absolut galben. Eu cred că în momentul morții, fierea i s-a revărsat în sânge. Era galben ca o floare de șofran. Dar Iosif a avut un gest: s-a aplecat, a rupt o floare și a pus-o pe pieptul lui Costache. Costache era cu fața în sus, și i-a pus-o pe piept. Gardianul a strigat: ”Ce, bă! Vă învăț eu minte pe voi!” Însă Iosif i-a răspuns: ”Domnule plutonier, pe noi ne puteți învăța minte, dar Costache a scăpat!”. Ne-am mai uitat odată înapoi. Soarele apunea și era o lumină ca de aur. Și am văzut trupul de aur al lui Costache. Era un trup în întregime aurit și o floare albastră pe pieptul lui. E ultima imagine pe care am păstrat-o.

În momentul când Costache Oprișan a murit, parcă s-a frânt ceva în noi și câteva luni am fost dezorientați. Eram eu, Marcel Petrișor și Iosif Iosif . Am simțit că suntem precum copiii mici părăsiți de tată. Dar ne dăduse destul Costache Oprișan ca să ne putem rezidi singuri în duh după plecarea lui. Și am supraviețuit datorită faptului că am fost uniți, că dincolo de micile neînțelegeri, n-am avut conflicte majore. De atunci l-am chemat de multe ori pe Costache Oprișan să-mi dea un semn. Nu mi-a dat niciun semn, dar ne-a spus înainte de a muri că dacă Dumnezeu îl va asculta, se va ruga pentru noi și vom scăpa cu toții. A spus că vom scăpa cu toții, noi, cei trei. Și așa s-a întâmplat!”

(Pr. Gheorghe Calciu- “Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora”.)

18 iulie 1955 – fraţii Ion şi Gheroghe Chiraş, membri ai grupului de rezistenţă Vatamaniuc-Motrescu din Bucovina, sunt împuşcaţi mortal în timpul unei lupte cu Securitatea la Ursoaia Mica.

 Partizanul Ion Chiraş mort în luptele cu trupele de Securitate, fotografie realizată de Securitate

Ion CHIRAŞ

(n.12 noiembrie 1903, în comuna Suceviţa, judeţul Rădăuţi), ţăran

1950-1955, membru al grupului Gavril Vatamaniuc

Gheorghe CHIRAŞ

mecanic din Suceviţa, judeţul Rădăuţi;

mai 1950-1955,membru al grupului Gavril Vatamaniuc

***

Grupul Gavrilă Vatamaniuc-fraţii Chiraş-Vasile Motrescu (1949-1955)

În mai 1950, Gavrilă Vatamaniuc a constituit un grup împreună cu fraţii Ion şi Gheorghe Chiraş, din comuna Suceviţa, grup care avea să reziste mai mulţi ani, printre altele şi datorită relaţiei speciale existente între membri. În 1952 lor li s-a alăturat Vasile Motrescu, care a avut un statut special în grup, el alegând să se izoleze uneori de ceilalţi partizani. Grupul activat în zona montană a comunelor Suceviţa, Voitinel şi Vicovu de Jos.

Prin sentinţa nr. 968/19 iulie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a 2-a Bucureşti, aflat în deplasare la Suceava, Gavrilă Vatamaniuc a fost condamnat la la muncă silnică pe viaţă, iar Vasile Motrescu la moarte, în contumacie. Vasile Motrescu avea să fie prins în noaptea de 13/14 ianuarie  1958, în casa lui Gavril şi Valeria Sfichi gazdele sale, ţărani penticostali din comuna Gălăneşti. În acel moment renunţase la acţiunile violente, fiind preocupat mai ales de aspectele spirituale ale vieţii. Avea să fie executat la Botoşani, la 29 iulie 1958.

Susţinătorii partizanilor s-au ales şi ei cu pedepse grele.

(fragmente din prezentarea grupului realizată de istoricul Dorin Dobrincu – material documentar pentru Memorialul Sighet. Sala 48 – Rezistenţa anticomunistă din munţi

15 iulie 1957. Începe, la Sibiu, procesul luptătorilor din rezistența armată făgărășeană.

În ziua de 15 iulie 1957 începea, la Sibiu, procesul în care au fost judecați luptătorii grupării de rezistență armată numită Grupul Carpatin Făgărășean, condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Procesul avea să dureze 5 zile, încheindu-se prin condamnarea la moarte prin împuşcare a lui Victor Metea, Ion Chiujdea (Profesorul), Laurean Haşu (Leu), Gheorghe Haşu, Jean Pop (Fileru), Nelu Novac, Olimpiu Borzea şi Nicoale Burlacu. Personaje importante din structura rețelei de sprijin a luptătorilor au fost condamnate fie la muncă silnică pe viaţă (Ion Cristian, Gheorghe Borzea şi Ion Bucelea), ceilalţi primind pedepse de 25 de ani muncă silnică (Victor Şandru şi Vasile Bucelea). Preotul ortodox Victor Dâmboiu a fost condamnat la zece ani de închisoare. Învăţătorului Olimpiu Borzea şi doctorului Nicolae Buracu le-au fost comutate pedepsele în muncă silnică pe viaţă.
Cei condamnați la moarte au fost executați, în noaptea de 14/15 noiembrie 1957, la Fortul 13 Jilava, cu excepția lui Victor Metea, care a refuzat să facă recurs, și care a continuat să fie torturat încă cinci luni, fiind executat în aprilie 1958. Locul osemintelor celor 6 luptători nu sunt cunoscute nici astăzi.

23 iunie 1950. În Vrancea, începe răscoala anticomunistă împotriva colectivizării.

Acum 67 de ani, în Munții Vrancei, avea loc cea mai importantă răscoală împotriva colectivizării din România. Atunci, 35 de sate și comune din Vrancea, “de la cascada Putnei și până pe malul Siretului” au ridicat armele împotriva regimului comunist.
Revolta a fost condusă de frații Paragină, Ion, Cristea și Costică, dar și frații Ionel și Octavian Voinea.

Continue reading 23 iunie 1950. În Vrancea, începe răscoala anticomunistă împotriva colectivizării.

12 aprilie 1962. Moare, la Aiud, scriitorul Constantin Gane.

La 12 aprilie 1962, se stingea, în Zarka închisorii Aiud, într-un regim de exterminare, bătrân şi bolnav, marele scriitor român Constantin Gane, ca urmare a refuzului său ferm de a participa de la reeducarea de la Aiud şi de a da declaraţiile de dezicere de lupta sa anticomunistă.

Născut în 1885 la Botoșani, a creat o operă uriaşă literară şi istorică, conducând în anii 1930 şi în 1940-41 ziarul cultural Sânzana. Meritele sale culturale au fost recunoscute prin premiul pe care Academia România l-a acordat operei sale “Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. A fost un adept fervent al Mişcării Legionare.
După 1944, deşi înaintat în vârstă, îl găsim implicat în organizarea rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Carpaţi, fiind arestat în 1948, împreună cu membrii grupului de rezistenţă din zona Mănăstirii Tismana, în cadrul căruia activa.
A murit la Aiud, în 1962, în condiţii de exterminare şi grea umilinţă.

Într-o seară, după numărătoare, [Alexandru Mironescu n.n.] intră în legătură, prin țeavă, cu Constantin Gane, aflat în celula de sub noi, la etajul unu. Acesta era pe sfârșite, de abia își mai trăgea sufletul. Suferea de spondiloză.

– Domnilor, ne zise profesorul, de abia pâlpâie viața în el, e pe sfârșite! Nu mult după aceasta, Constantin Gane, cu un ultim efort, s-a ridicat la geam și a strigat printre jaluzele:

”Aici este Constantin Gane. Să știți că mor în pușcăria asta nevinovat!”

După acest ultim strigăt, adresat de el acestei lumi rele, a fost scos pe brațe de un caraliu de serviciu și dus la spital, de unde după câteva zile a fost adus înapoi, tot pe brațe, căci nu avea mai mult de trezeci și cinci de kilograme. În celulă, între ceilalți, poposi doar pentru câteva ore și plecă în lumea libertății și liniștii veșnice. Erau orele douăsprezece de noapte, când se porni ca o grindină ropotul ciocăniturilor la țeavă, în întreg celularul, cu vestea morții celui care a scris ”Trecute vieți de Doamne și Domnițe”. A plecat în miez de noapte…

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Câmpulung Moldovenesc, 2009, p. 151)

9 aprilie 1949. Este ucisă în chinuri, la Malmaison, Ecaterina Gâță,

La 9 aprilie 1949, era ucisă în închisoarea Securității de la Malmaison, Ecaterina (Titi) Gâţă, şefa în clandestinate a Cetăţuilor (organizația defete și femei a Mișcării Legionare). Aceasta trăia o existență ascetică, presupunând absinență și austeritată liber consimțită, intenționând să intre în monahism. Continue reading 9 aprilie 1949. Este ucisă în chinuri, la Malmaison, Ecaterina Gâță,

28 martie 1952. Nicolae Fudulea este ucis de Securitate.

La 28 martie 1952 Securitatea îl executa pe Nicolae (Cușa) Fudulea, unul dintre liderii rezistenței armate anticomuniste din Dobrogea. În 9 martie 1949, acesta fusese arestat, împreună cu Stere Grasu și alți camarazi, după o luptă de 4 ore, la Grota Haiducilor din pădurea Babadagului, unde fratele său Dumitru Fudulea căzuse în luptă rănit grav, decedând după cîteva zile.

Condamnat la moarte, alături de Stere Grasu, Nicolae Fudulea fusese protagonistul unei evadări spectaculoase din închisoarea Tataia, reușind să supraviețuiască liber încă aproape 3 ani. Capturat de Securitate, el a fost asasinat la 28 martie 1952, în condiții neelucidate încă. Unii spun că ar fi fost împușcat, în timp ce o altă variantă consemnează că ar fi fost îngropat de viu.

21 martie 1949. Este arestat maiorul Nicolae Dabija, liderul organizaţiei “Frontul Apărării Naţionale”.

La data de 21 martie 1941, Securitatea reuşea să-l captureze pe maiorul Nicolae Dabija, liderul principal al organizaţiei „Frontul  Apărării Naţionale. Corpul de Haiduci”.
Prin sentinţa nr. 816/4 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Sibiu, Dabija a fost condamnat la moarte prin împuşcare. A fost executat la 28 octombrie 1949, la Sibiu şi îngropat, împreună cu alţi şase dintre oamenii săi, în Cimitirul reformaţilor din acelaşi oraş.
Soţia sa, Flavia, aflată în munţi, alături de soţul său, se pare că ar fi murit în urma unei confruntări cu Securitatea la începutul lunii martie 1949.