Category Archives: 2. Rezistenţa anticomunistă

Rezistenţa din Munţii Banatului. SPIRU BLĂNARU

10365982_580105035443843_3101789956782959722_nOriginile lui Spriu Blănaru sunt legate de comuna Crăieşti în judeţul Galaţi unde se naşte în anul 1919. Spiru Blănaru este fără îndoială un nume cu rezonanţă când vine vorba de rezistenţa armată anti-comunistă din Romănia. Site-ul hotnews-ro a publicat un serial, “Sfinţii închisorilor“, în care povestea lui Spiru Blănaru începe prin a menţiona că Spiru Blănaru a ajuns în Banat în căutarea unui trai mai bun. Conform lui Corneliu Horescu(Blănaru), fiul lui Spiru Blănaru, cu care am discutat recent despre trecutul tatălui dumnealui, această poveste nu este întocmai adevărată. De asemenea mărturiile soţiei, Maria Blănaru născută Horescu din scriieririle autorului Miodrag Milin indică o cu totul altă conjunctură. Spiru Blănaru este rănit pe front iar mai apoi ajunge în Banat trimis la Lugoj la şcoala de ofiţeri. Se pare că un grup de legionari sunt paraşutaţi în spatele frontului iar Spiru Blănaru aflând acest lucru a fugit şi s-a ataşat lor. Nicolae Horescu(socrul lui Spiru Blănaru) era unul din oamenii cu viziune legionară şi practic aşa ajunge la Domaşnea unde trăieşte într-o semi-clandestinitate pe la sălaşurile oamenilor. Maria Horescu îl cunoaşte în aceste împrejurări pe Spiru acesta fiind în acele momente student în anul 4 la Facultatea de Drept din Iaşi pe care o și absolvă devenind avocat. Spiru Blănaru a format un nucleu de resistenţă anti-comunistă în această zonă fiind unul din liderii grupurilor de partizani alături de grupul colonelului Uţă. Spiru Blănaru a început organizarea grupului alături de Mihai Moster şi Mariţescu Romulus din Teregova. Acestora li s-au  adăugat comnandorul Petru Domăşneanu din Iablaniţa şi Milos Gavrilă, agent sanitar din comuna Domaşnea. Un alt grup instalat în această zonă unde activa și grupul lui Spiru Blănaru este grupul condus de notarul Ionescu Gheorghe din Teregova, membu al Partidului Național Liberal. După moartea colonelului Uță în ianuarie 1949 acest grup s-a unit cu grupul lui Spiru Blănaru.

ziar 2.jpg

Monument_Padurea_Verde_Placa_ComemorativaSpiru Blănaru ajunge să colaboreze cu colonelul Uţă deşi acesta din urmă în vremea pe când era prefect nu s-a purtat foarte bine cu legionarii. Legătura dintre Uţă şi Spiru a fost făcută de profesorul Berzescu. Un alt nume de care se leagă povestea lui Spiru Blănaru este cel al lui Verca Filon care conducea organizația legionară din Banat și care fuge peste graniță dar îi transmite lui Spiru Blănaru să treacă la organizarea de trupe. Grupul Spiru Blănaru deținea 2 mitraliere, una adusă de Verca Filon din Germania(fiind unul din cei parașutați) și încă una adusă de Grozăvescu Dragu. Pe lângă aceasta mai dețineau armament ușor(pistoale mitralieră, puști Z.B., grenade).Cei care colaborau cu regimul nou instalat erau în vizorul grupurilor de partizani astfel că în noiembrie 1948 grupul lui Spiru Blănaru îl pedepseşte pe Novac C., muncitor la C.F.R. care se purta rău cu consătenii din Teregova. Sentinţa a fost executată de Mariţescu Romulus. De asemenea pe 22 februarie 1949 doi comunişti cunoscuţi, Munteanu Gheorghe şi Cherciu Mihai în timp ce mergeau cu un car de fân spre Teregova au fost prinşi, duşi în ascunzătoarea lor, anchetaţi pentru răul făcut oamenilor din comună iar mai apoi au fost condamnaţi şi executaţi.

Regimul de semi-clandestinitate se încheie în ianuarie 1949 de Sfântul Ioan când pe la 9-10 seara securitatea îi arestează pe Grigore Ianoşiga-Ionescu si pe Mosie Anculia-Pasule, membri activi ai organizaţiei legionare din Teregova. În acel moment Spiru Blănaru şi oamenii din grupul lui se hotărăsc să atace postul de jandarmi din Teregova pentru a îi elibera pe cei 2 arestaţi. Atacul începe la ora 22:30 folosindu-se căteva grenade şi o miltralieră. Ostaşi şi jandarmii fug iar  cei 2 sunt eliberaţi. Acest moment este punctul în care se declanşază furia securităţii şi care pentru ani buni de zile va aşterne spaima şi teroarea şi peste locuitorii din Domaşnea şi peste celelalte localităţi cu oameni implicaţi în mişcara de rezistenţă.

Pe 16 ianuarie 1949 apare legea ce prevedea pedeapsa cu moartea pentru toți cei care se dovedeau că luptă împotriva orânduirii. Practic nu mai exista cale de întoarcere.

Monument_Padurea_VerdeToate aceste acţiuni au pus securitatea pe urmele lor. Fiind descoperiţi Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu hotărăsc să reziste astfel că au dat ordin să se treacă în dispozitiv de luptă iar încleştarea a avut loc la punctul Gorcanul din apropiere de Teregova şi a continuat în noaptea de 22/23 februarie. În această confruntare au fost semnalaţi pe lângă Spiru Blănaru, Gheorghe Ionescu, Romulus Mariţescu, Nicolae Ghimboaşă, Pavel Stoicescu, Mihai Moater, Tudor Roşeţ, Gheorghe Smultea, Petre Puşchiţă, Petre Anculia şi Gheorghe Ungureanu. În timpul luptei au murit partizanii Petre Anculia şi Gheorghe Ungureanu. Partizanii s-au retras în grupe mici fiind urmăriţi de securitate. Un grup format din Spiru Blănaru, Ion Caraiman şi Romulus Mariţescu se retrage spre Feneş. Aici ajung în casa lui Ion Caraiman pentru informaţii şi alimente iar mai apoi merg în locul numit Târsâtură de unde se retrag într-o colibă la Valea de Peşti unde au stat o săptămână. Urmează o a doua vizită a grupului la Feneş. Între aceste 2 vizite socrul lui Caraiman i-a trădat. În casa lui Ion Caraiman au fost primiti cu o prefăcută căldură de către socrul lui Caraiman. Spiru şi-a dat seama că ceva nu-i curat la mijloc. Socrul, plecând afară, a dispărut. În această situaţie, Spiru cu Caraiman au ieşit repede din casă, fugind prin grădina spre pădure. Securitatea le-a luat urma, deschizând foc asupra lor. Ei au răspuns cu foc. În timpul acesta, Petru Berzescu si Iacob Cimpoca s-au retras spre padure. În această luptă a cazut mort Ion Caraiman, iar Spiru Blănaru a fost rănit la picior. Era 12 martie 1949. Spiru Blănaru a fost arestat şi dus la Securitatea din Caransebeş.

Pe 16 iulie 1992 s-a înălţat o sfântă cruce în memoria celor care au fost executaţi la Pădurea verde(lângă Muzeul Satului Timişoara), în anul 1949 la data de 16 iulie. Din iniţiativa AFDP Timiş şi a fundaţiei  “Memoria” crucea a fost ridicată şi sfinţită pe locul unde se crede că a avut loc execuţia lui Spiru Blănaru, Petru Domăşneanu, Romulus Mariţescu, Ion Tănase şi Petru Puşchiţă-Mutaşcu.

Spiru Blanaru - tablouGândurile lui Spiru Blănaru relatate de profesorul Berzescu sunt memorabile și un îndemn pentru generațiile de acum și cele care vor veni după noi:

“Măi frate Tase Berzescu, suntem prinsi ca-ntr-o menghină. Nu ştiu care va scăpa din noi doi cu viaţă. Cred totuşi că tu o să scapi. Este bine să ştii unele gânduri ale mele.” Stând aşa, unul lângă altul, în mijlocul întinsului de zapadă, ascultam la ce-mi spunea Spiru. Apăruse deja legea care prevedea pedeapsa cu moartea. Iată ce-mi spune Spiru: A). “De când stau aici în grup cu aceşti oameni, hotărâti să lupte până la unul, am observat un lucru extrem de important în felul lor de comportare. Deşi suntem, ca apartenenţă politică, diferiţi, ne întelegem ca fraţii. Nu facem diferenţa între noi. Aici, după cum ştii, sunt mulţi legionari, tărănişti, liberali şi militari. Suntem de atâta timp la un loc, nu i-am auzit o dată să facă deosebire între ei după apartenenţa politica. Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizam, în ciuda păcatului, unitatea între noi.

B). “În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca înclestare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţă. C). “Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut si care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împacat cu gândul că va trebui să murim pâna la urmă. Eu, frate Tase, am certitudinea că voi muri si-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământari ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut. D). “Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeu să fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapt credinţa a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunicii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am facut şi ce-am gândit şi noi, în “toiul beznelor adânci”  “.

ziar 1.jpgÎn acest moment mă macină o mică dilemă. S-au succedat diferiţi primari la Domaşnea în aceşti ani scurşi după evenimentele din decembrie 1989. Au existat iniţiative prin care a fost acordat titlul de cetăţean de onoare al comunei. De ce oare Spriu Blănaru care, deşi născut în zona Moldovei, are destinul profund legat de Domaşnea nu a primit acest titlu? Timişoara a făcut acest pas. Există chiar o stradă cu acest nume în Timișoara. Istoricul Nicolae Iorga a spus că “Istoria îşi bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”. Unul din scopurile acestui site este să ne permită să aflăm mai mult date despre trecutul nostru şi astfel să nu ajungem în această situaţie.Din acest motiv aceste serii de restituiri vor continua și pe viitor.

Îi mulţumim domnului Cornel Horescu pentru fotografiile puse la dispoziţie. Fotografiile monumentului de la Pădurea Verde sunt făcute în noiembrie 2011.

Bibliografie:

[1].Atanasie Berzescu – Larcrimi şi sânge, Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului, editura Marineasa 1999

[2].Cicerone Ioniţoiu – Rezistenţa anticomunistă din munţii României 1946-1958, http://www.procesulcomunismului.com

[3].Miodrag Milin – Rezistenţa anticomunistă din Domaşnea, relatări ale consătenilor

SURSA: Domasnea

Securitatea urmărea şi morţii. Studentul Vătăşoiu, ucis la Piteşti, aflat şi post-mortem în evidenţa “elementelor duşmănoase”…

Una din practicile aberante ale Securităţii era aceea de a-şi urmări victimele chiar şi după ce acestea încetau din viaţă. Cel puţin aşa reiese din dosarul uneia dintre victimele experimentului reeducării prin tortură de la Piteşti, desfăşurat între 1949 şi 1951, despre care dizidentul rus Alexandr Soljeniţîn afirma că a fost “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”.

Gheorghe Vătăşoiu era student al Facultăţii de Filologie din București, atunci când a fost arestat, la 28 mai 1949, sub acuzaţie de activitate subversivă în organizaţia “Mişcarea Tineretului Regalist”. Condamnat la 2 ani închisoare, el a fost unul dintre sutele de studenţi trimişi de Securitate în infernul demascărilor de la penitenciarul Piteşti, unde a decedat, sub torturi inimaginabile, la data de 20 februarie 1950.

 

La 15 ani după moartea sa, în 1965, Securitatea hotăra scoaterea lui Gheorghe Vătăşoiu din evidenţele sale, sub motivul decesului. Şocant, decizia este însoţită de menţiunea necesităţii  „menţinerii individului în evidenţa elementelor duşmănoase”.

Sursa: Memorial Sighet

 

 

14 februarie. Se năştea, în 1925, Dumitru Bacu. „Piteşti – la Buchenwald se murea mai uşor…”

126297_dumitru-bacu„Înzestrat cu talent de scriitor şi poet, Dumitru Bacu a fost primul scriitor care a dezvăluit în lumea liberă din Occident ororile inimaginabile ce se petrec sub Cortina de Fier,în România. În anul 1963, el publica la Madrid cartea de proză memorialistică „Piteşti”, o oglindă cutremuratoare a tuturor ororilor şi monstruozităţilor petrecute cu tinerii elevi şi studenţi închişi în acea celebră închisoare. Cu această carte, Bacu a deschis ochii Occidentului şi Exilului Românesc şi a adus o mare contribuţie la lupta dusă de Radio „Europa Liberă”, înfiinţată pentru lumea de sub Cortina de Fier.” (Ionel Zeană)

„Stăpânea deopotrivă umorul sănătos pe care îl etala cu dezinvoltură, dar şi seriozitatea gravă când întâlnea impostura. Nu avea cântar pentru jumătăţile de măsură. Avea aceeaşi francheţe in comportament atât faţă de prieteni cât şi faţă de adversari. Viaţa i-a fost o continuă luptă, asemenea urcuşului pe stancă din munţii Macedoniei natale.” (Zahu PANĂ)

Dumitru Bacu s-a născut pe 14 februarie 1925, la Gramaticova în Macedonia. A urmat şcoala primară în satul său, iar cursurile secundare la Grabena şi Salonic. Venit cu familia în România, asemenea multor aromâni, obţine bacalaureatul la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.  Se înscrie la Institutul Politehnic din Bucureşti, dar în 1949 este arestat cu un ăntreg grup de dobrogeni şi macedoneni din Banat. Va cunoaşte calvarul închisorilor comuniste din Timişoara, Jilava, Cherla, Canal, Securitatea din Constanţa, Piteşti (după terminarea reeducării), Aiud şi Securitatea din Bucureşti.

Dupa eliberare se căsătoreşte cu Marica Pundichi, cu care era logodit dinaintea arestării.

În 1958 reuşeşte să plece cu familia în Grecia, iar ulterior va ajunge în Franţa, unde va lucre la tipografia legionarului Ion Cuşa, tipărind cărţile exilului românesc.

S-a stins la 9 octombrie 1997 la Paris. Fiind înmormântat în Cimitirul d’Evry.

Opera:Versuri: „Aiud” (1961) si “Ofranda” (1963), volume apărute la Madrid. “Piteşti, centrul de reeducare studentească” (1963, Madrid ; 1971, în engleză, Englewood, CO ; 1989, Cuvântul Românesc, Hamilton). „Acolo şezum şi plânsem” (1964). „Cântiti tra niagarsiri” – Cântece de neuitat (1996, Bucureşti Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”.)

Legalizarea crimei de stat. Pedeapsa cu moartea. Ianuarie 1949.

III-a“Cea mai largă democraţie pentru cei ce muncesc este indisolubil legată de represiunea cea mai energică faţă de duşmanii puterii populare, faţă de toţi spionii, sabotorii, faţă de toţi cei care impiedică sub orice formă construirea societăţii socialiste.” Gheorghe Gheorghiu-Dej

“Legea penalã exprimã voinţa clasei dominante în societate; ea este o armă ascuţită de apărarea intereselor acestei clase; ea consacră acea politică penală care este în interesul clasei dominante.” Grigore Râpeanu, Manual de drept penal al R.P.R., partea specială, vol. I, Bucureşti, 1960

III-bCa sistem politic, comunismul s-a fundamentat pe principiul luptei de clasă, în baza căruia “cine nu e cu noi e împotriva noastră şi trebuie lichidat”. Precum în toate ţările ocupate de URSS, şi în România instaurarea comunismului a fost fundamentată pe logica revoluţiei bolşevice şi a unui adevărat război civil, în care regimul politic impus de ocupant a întâmpinat o rezistenţă acerbă din partea autohtonilor, în special din partea elitelor, rezistenţă îmbrăcând toate formele de acţiune, inclusiv cea armată.

În România rezistenţa faţă de comunism a cunoscut una dintre cele mai intense şi ample forme din tot lagărul comunist. Şi, în consecinţă, represiunea a fost una dintre cele mai brutale, atrocităţile comise în spaţiul românesc depăşind uneori, în metode şi cruzime, chiar şi pe cele ale NKVD-ului.

Aşa numitele reforme în Justiţie au culminat, în 1948, cu introducerea condamnărilor politice. În realitate, nu era vorba despre reforme, ci despre comunizarea Justiţiei şi transformarea acesteia într-una aidoma celei din URSS. Au devenit delicte penale grav sancţionate trecerea frauduloasa a frontierei, „actele de sabotaj”  de cele mai multe ori inchipuite. Vocabularul juridic a fost îmbogăţit cu termeni precum „sabotaj contrarevoluţionar”, „diversiune contrarevoluţionară” şi „agitaţie şi propagandă contrarevoluţionară”. Victime ale proceselor au devenit cei ce se opuneau „transformării socialiste” a societăţii româneşti.

Constituţiile democratice din 1866 şi 1923 aboliseră pedeapsa cu moartea. Aceasta fusese reintrodusă de Carol al II-lea în timpul regimului dictatorial instaurat la 11 februarie 1938. O lege speciala menţinuse această sancţiune şi după 23 august 1944.

Legea nr. 16 din 15 ianuarie 1949 venea tocmai să întărească această prevedere legală. În textul noului act normativ se regăseau menţionate „crime” precum „trădarea de patrie, sabotarea propăşirii economice a ţării, neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea voit neglijentă a îndatoririlor de serviciu, actele de teroare, săvârşite individual sau în grup, constituirea în bande în scop terorist sau de sabotaj”.

Încă din 1947, guvernul comunist a declanşat, în numele „luptei de clasă”, teroarea împotriva adversarilor regimului. Dacă în 1947 au fost aduşi în faţa instanţelor reprezentanţii Partidului Naţional Ţărănesc şi ai Partidului Naţional Liberal, în 1948 a venit rândul militanţilor Mişcării Legionare. De judecarea „vinovaţilor” se ocupau Tribunalele Militare care pronunţau pedepse deosebit de aspre. Deşi majoritatea inculpaţilor nu erau cadre ale armatei, aceştia intrau de-a valma sub incidenţa Codului Justiţiei Militare. Nu erau scutiţi nici măcar minorii, mii de elevi luând calea închisorilor pentru vina de a se fi organizat în organizaţii anticomuniste. „Tăinuitorii” – prin aceasta înţelegându-se atât cei ce adăposteau sau aprovizionau pe fugari, dar şi cei ce pur şi simplu omiteau să denunţe un “reacţionar” – puteau fi condamnati chiar şi la 10 ani de muncă silnică.

Acei români care reuşeau să fugă din ţară, tabilindu-se în state occidentale, deveneau indezirabili în România, retrăgându-li-se cetăţenia, fiind declaraţi trădători, acuzaţi de spionaj şi confiscându-li-se averile.

Sigur că principalele ţinte ale acestei legi erau acei români care se constituiseră în formaţiuni de rezistenţă armată, sperând în iminenţa declanşării unui război între URSS şi aliaţii occidentali, situaţie în care ei ar fi urmat să desfăşoare un război de gherilă împotriva ocupantului.

Ceea ce va depăşi orice imaginaţie, este faptul că, după 1949, Securitatea nu s-a mulţumit doar cu lichidarea condamnaţilor la moarte, practicând pe scară largă execuţiile sumare împotriva unor loturi de foşti partizani, condamnaţi la pedepse mari de închisoare, dar nu la moarte.

Oricum, toate condamnările la moarte decise de instanţele acelor ani, precum şi toate execuţiile, au fost ilegale, deoarece legislaţia regimului de după 1945 este lipsită de legitimitate, ea fiind produsul unui sistem politic totalitar, emanaţie a unei ocupaţii militare străine. Paradoxal este faptul că, în 2015, prin intrarea în vigoare a Legii 217 – cunoscută îndeobşte drept “legea antilegionară” -, dar şi prin declaraţiile repetate ale unor personaje funeste precum Alexandru Florian şi Michael Shafir, s-a acreditat faptul că acele condamnări politice totalitare ar putea recăpăta legitimitate, producând efecte juridice în România democratică de astăzi. Din păcate, iresponabilitatea parlamentarilor şi preşedintelui Iohannis, care au contribuit la intrarea în vigoare a acestei legi, nu a făcut decât să arunce România înapoi, în logica războiului civil care sperasem cu toţii că s-a încheiat în decembrie 1989. În orice caz, ideea de reconciliere naţională, atît de invocată după Revoluţia din 1989, şi-a pierdut orice raţiune prin introducerea acestui act normativ.

Florin Dobrescu

Crăciunul în închisorile comuniste. Minunea arătării Maicii Domnului lui

 

Crăciunul în închisori. Generalul Arbore, hăcuit cu toporul la Văcăreşti.

Era un bărbat frumos, deşi anii de suferinţă îl marcaseră puternic, era de o înaltă ţinută morală şi demnitate morală. Cu noi, cei mai tineri, se purta ca un bunic, care încearcă să predea nepoţilor ultimile lui gânduri de dragoste pentru Dumnezeu, neam şi ţară… Într-o sâmbătă, noi, cei mai tineri si mai în putere, făcusem curăţenie prin toate saloanele şi spre seară ajunsesem la cel mai mic, de vreo 8 paturi, în care se afla şi gen. Arbore; a vrut să-şi spele singur noptiera.

Am insistat să o lase pe seama noastră, dar n-a cedat. Apoi, obosit, s-a întins în pat. După 10 minute, în timp ce vorbea cu noi, şi-a dus mâna la tâmplă: – Ah, ce durere de cap! Când am voit să-i punem o compresă, capul i-a alunecat pe pernă. Avea peste 70 de ani. Am aprins o lumânare (aveam întotdeauna la noi un căpătâi de lumânare, de la infirmerie) şi-am plâns cu toţii.

Am anunţat miliţianul de pe secţie şi el înştiinţat administraţia. După o oră au sosit zece ofiţeri şi doi medici care au confirmat decesul. Ofiţerii au ordonat să se facă autopsia cadavrului. Dimineaţa spălam coridorul de la intrare în saloane. Auzind buşituri am coborât treptele în curte, mimând că mă duc la cişmea.

Prin uşa întredeschisă, un miliţian care făcea serviciul de felcer, hăcuia trupul generalului cu o bardă şi un topor. – Ce aţi constatat, de ce a murit? – Parcă mai contează. Bine c-a murit! Eu am ordin să-l tai! Dar trezindu-se la realitate, s-a uitat spre mine speriat, văzând că cel ce îl întrebase era un deţinut. Se răsti: – Da’ cu tine ce-i? Afară, mă! Mi s-a părut că se uita la topor. Am fugit urmărit de imaginea pe care o văzusem: capul generalului, despicat în patru, cu creierii pe un colţ de masă, stâlciţi de lama toporului. Dumnezeu i-a făcut altă primire în „salonul” Ospăţului Împărătesc”.

Generalul Ioan Arbore, descendent al familiei hatmanului Arbore, s-a născut la Cucuteni, Iaşi. Şi-a petrecut copilăria în Dobrogea, în apropierea Deltei, unde tatăl său era preot. A parcurs drumul în cariera lui de ofiţer, de la sublocotenent până la gradul de general prin puterile lui, fără a fi ajutat de cineva din afară. În 1941 a fost numit Comandantul Brigăzii a III-a mixte, iar în 1942, Comandantul Brigăzii a II-a. Între 1942 – 1943 a fost şef al armatei a III-a.

A fost subsecretar de Stat între 14 iul.1943 – 23 aug.1944 la Ministerul Economiei Naţionale pentru Aprovizionare, funcţie care avea să-i atragă condamnarea şi moartea. A fost judecat în lotul de miniştri antonescieni şi condamnat la 10 ani închisoare. În închisoarea Aiud au fost decimaţi 240 de generali ai Armatei Romane.

Pe 24 mai 1945 este arestat iar la 9 octombrie este pronunţată sentinţa: 10 ani închisoare. Este dus la închisoarea Aiud unde avea sa execute cea mai mare parte a pedepsei.

Grav bolnav, este transferat la spitalul Închisorii Văcăreşti, unde este în continuare şantajat pentru a se obţine colaborarea sa cu Securitatea. Refuzul său constant va determina organele represive să-l priveze de un tratament corespunzător, decedând la 25 decembrie 1954.

Sursa: Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010

18 DECEMBRIE 1955. Execuţia lui Lupeş şi Măzăreanu. Ultimii partizani din munţii Bacăului.

În urmă cu 6o de ani, în incinta Penitenciarului Galaţi era pusă în aplicare sentinţa de condamnare la moarte a doi luptători în rezistenţa armată anticomunistă din regiunea muntoasă a judeţului Bacău. Este vorba de Ioan Lupeş şi Ptre Măzăreanu. Povestea lor a fost relatată în cartea „Răstigniri ascunse” de Pentru C. Baciu, şeful structurilor de rezistenţă anticomunistă din judeţul Bacău în perioada 1947-48, şi mediatizată mai ales de jurnalistul de origine băcăuană Claudiu Târziu.

„Într-o notă a Serviciului Bande al Securității, din 16 februarie 1953, se arată că în regiunea Bacău „sunt o serie de fugari izolați care nu sunt urmăriți, din punct de vedere informativ, în mod organizat și continuu”. Dintre aceștia este nominalizat Vasile Borș, fost membru în banda „Hrib Alexandru” din Neamț. Însă, cel mai periculos dintre acești „lupi răniți” a fost Ion Lupeş. Ca elev al Liceului Teoretic Târgu Ocna, încă din 1945 a adunat armament și muniție pentru rezistenţă. În 1949, a fost condamnat la șapte ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A evadat, după un an, din închisoarea Târgşor-Ploiești. O vreme a evitat confruntările directe cu Securitatea. Stătea ascuns în munții Moineştiului, iar iarna cobora în satul Poduri, la părinții săi. Sora sa, Maria, îi săpase un adăpost sub podeaua grajdului.
La 12 august 1954, Lupeş a fost văzut în Lucăceşti de milițianul Ioan Dragomir, care a încercat să-l aresteze. Lupeş a scăpat, dar a mers acasă la milițian, unde acesta a sosit împreună cu o patrulă. Lupeş l-a înjunghiat pe Dragomir și l-a împușcat și pe sergentul major Ioan Leche. Alți doi militeni au fugit.
Din documentele Securității reiese că, a doua zi, Lupeş a spart postul de miliție din Poduri de unde a luat 273 de cartușe și documente referitoare la urmărirea „bandiţilor”.
Curând, lui Lupeş i s-a alăturat un vechi camarad, Petre Măzăreanu, care abia fusese eliberat din închisoare. La 20 august 1954, au atacat postul de miliție Bârsăneşti, omorându-i pe sergenții Dumitru Carp și Dumitreu Sârbu, care fuseseră paznici la închisoarea Onești și îi bătuseră groaznic pe deținuți. Apoi au dat foc postului.
Securitatea le-a dat de urmă lui Lupes și Mazareanu după câteva luni, când se pregăteau să iasă din țară. Au fost condamnați la moarte și executați la 18 decembrie 1955, la Jilava.
Alexandru Lupes, tatăl lui Ion, a fost condamnat la șapte ani de temniță, mama, Maria, la 18 ani, și sora, Maria, la 15 ani, pentru favorizarea infractorului.”

Claudiu Târziu, Jurnalul Naţional, 10 Mai 2004

16 DECEMBRIE 1949. Execuția celor 15 comandanți ai grupării de rezistență Gogu Puiu. De ce nu mai are România coloană vertebrală.

In zorii zilei de 16 decembrie 1949, în jurul orei 6, pe malul Lacului Siutghiol, în zona localității Mamaia-Sat, erau executați sumar 16 luptători aparținând grupului de rezistență armată organizat de Gogu Puiu în regiunea Dobrogei, după întoarcerea acestuia în țară, în 1947. Cei 16 erau lideri ai unităților teritoriale de rezistență, arestați în perioada anterioară, printre ei numărându-se Iancu Beca, Nicolae Hasoti, Stere Hapa, Ion Marcovici, Iancu Chiuvea și alții.
2145192input_file0080209_w747_h373_q100Alte două grupuri de militanți anticomuniști dobrogeni au fost executați în acea perioadă în zonă Banatului, fiind transportați cu 2 “trenuri ale mortii”. Gogu Puiu murise, oficial, în timpul unei crâncene confruntări cu trupele de Securitate, la Cobadin, la 19 iulie 1949.
Groapa comună cu osemintele luptătorilor executați la 16 decembrie 1949 nu a fost găsită nici până astăzi, în arhivele Securității neexistând practic nici un fel de indicii în acest sens.

Intr-o coincidență cutremurătoare, în aceeași zi și aproximativ la aceeași oră (6,30) se năștea, în arestul Securității din Constanța, fiică lui Gogu Puiu, Zoia – numită așa în urma ultimului cuvânt pe care luptătorul l-a adresat logodnicei sale, Olimpia, înainte de a fugi din casă încercuită de trupe. Ea este cea care continuă astăzi lupta de promovare a memoriei rezistenței dobrogene, fiind desemnată de Ion Gavrilă Ogoranu ca președinte al Fundației Luptătorilor în Rezistența Armată Anticomunistă, înființată de el în 1997.
12311260_1280805345269791_7480204594875200316_nRezistența armată anticomunistă din Dobrogea a fost una dintre cele mai ample din întreaga Românie ocupată de sovietici, prin numărul de oameni implicați, care a depășit mult cifra de 10.000, prin cantitățile de armament alocat, dar și prin incisivitatea ciocnirilor dintre grupurile de rezistență și Securitate. Cu toate acestea a fost structura de rezistență lichidată printre primele, aceasta ca urmare a dezavantajului oferit de un relief aproape plat, cu păduri aproape inexistente, fapt observat și de Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenței făgărășene, în considerațiile sale.
La directivele NKVD căruia îi era subordonată, în acea perioadă Securitatea a instituit o practică din aceste execuții sumare, ucigând, uneori cu sadism, numeroși luptători anticomuniști și susținători ai acestora, pe tot cuprinsul țării. Prin teroare și crimă, uneltele Moscovei doreau să intimideze orice formă de rezistentă. în execuții sumare și apoi în închisori și lagăre, comuniștii au exterminat pe cei mai dârji dintre oponenții regimului instaurat de ocupația sovietică. Această fiind și explicația pentru care, după căderea comunismului, România a fost lipsită de acea coloană vertebrală care să se opună restaurației și continuaitatii, până azi, a structurilor comuniste și securiste.
LUPTA CONTINUĂ!

Procesul de la Tiraspol. Condamnarea Grupului Ilaşcu.

11229285_844302012319562_1342351404716888550_n
Ilie Ilaşcu, escortat de gardieni.

9 decembrie  1993. Un tribunal ilegitim de la Tiraspol din “autoproclamata republica moldoveneasca nistreana”, a pronunţat sentinţa în procesul grupului de patrioţi români cunoscut de opinia publică mondială sub numele de „grupul Ilaşcu””. Membrii “grupului Ilaşcu” sunt români cu toţii născuţi în diferite localităţi ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.) şi domiciliaţi ulterior în Transnistria.
Între 2 şi 4 iunie 1992, Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco, Tudor Petrov Popa, Petru Godiac şi Valeriu Garbuz au fost arestaţi la domiciliile lor de la Tiraspol de persoane care purtau uniforme cu însemnele Armatei a 14-a a fostei Uniuni ale Rrepublicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.). Aceştia au fost acuzaţi de autorităţile transnistrene de crime de război şi acţiuni de terorism.
Grupul_IlascuÎn urma pronunţării sentinţei, fără drept de recurs, din 9 decembrie 1993 Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte prin împuşcare, iar ceilalţi 5 membri la privaţiune de libertate pe termene de la 2 la 15 ani. Procesul de judecată se consideră neechitabil deoarece de-a lungul lui nu s-a respectat prezumţia de nevinovăţiei şi au fost administrate probe prefabricate pentru susţinerea acuzaţiilor, membrii “grupului Ilaşcu” condmnîndu-se pentru “delictul” de a fi luptat pentru independenţa şi integritatea ţării lor de baştină – Republica Moldova (succesoarea de dreapt a R.S.S.M.) devenită stat independent din 1991.
Unul din membrii “grupului Ilaşcu”, Valeriu Garbuz, a fost eliberat peste cîteva luni, după ce a recunoscut aşa zisa vină incriminată acestui grup de autorităţile transnistrene. La scurt timp după eliberare, Garbuz a declarat că a fost maltratat de angajaţii ministerului securităţii din Tiraspol. Garbuz este singurul dintre acuzaţi care a recunoscut învinuirile aduse “grupului Ilaşcu”. Este considerat de membrii “grupului Ilaşcu” securit infiltrat în rîndurile lor.
cusca[1]Petru Godiac a fost eliberat la 12 iunie 1994, după ce i-a expirat termenul de doi ani de detenţie. După ce s-a tratat un timp îndelungat, Petru Godiac s-a stabilit în România.
Ilie Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001, după 9 ani de detenţie, primind ulterior cetăţenie română şi devenind senator român din partea Partidului “România Mare”.
În iunie 2004, a fost eliberat Alexandru Leşco, şi el cu cetăţenie română, după expirarea termenului de 12 ani de detenţie la care fusese condamnat.
Andrei Ivanţoc a fost eliberat la 2 iunie 2007, după 14 ani de detanţie, în timpul unor momente de haos şi derută la graniţa transnistreană. A fost adus aproape de bariera vamală de la Tighina cu maşina, după 2 ore de la ora anunţată iniţial, reprezentanţii autorităţilor transnistrene i-au citit ordinul prin care se anunţa că este persona non-grata pe teritoriul Transnistriei şi nu are voie să revină înapoi, adăugîndu-se că acesta este documentul în baza căruia va fi predat autorităţilor Republicii Moldova.
Eliberarea lui Tudor Petrov Popa a survenit abia la 4 iunie 2007, la două zile după eliberarea lui Andrei Ivanţoc, şi s-a petrecut, fără incidente, la Dubăsari, pe malul stîng al Nistrului, unde el era aşteptat de rude, de fostul său coleg de detenţie, Alexandru Leşco (eliberat în 2004), de personalităţi publice şi de ziarişti.
Astăzi toţi membrii grupului Ilaşcu sunt în libertate locuind în România sau Republica Moldova avînd interdicţie de a intra în Transnistria.

PARAŞUTĂRILE DIN MUNŢII BANATULUI (1944-45)

La 9 decembrie 1945, în Munţii Banatului, este paraşutată de aviaţia germană echipa condusă de profesorul Filon Verca, cuprinzând cinci persoane, între care Ion Chirilă din Ciuchici, Ion Carapantea din Lugoj, Nicu Bălănescu din Bucureşti şi încă o persoană, care s-a deplasat în regiunea sa natală. Este a două dintr-o serie de paraşutări efectuate de germani în România de după 23 august 1944, în scopul creării unei rezistenţe antisovietice.
Transportarea lor a început la 9 decembrie 1944, la orele 5, trebuind ca în acea noapte să aterizeze la Teregova, în Munţii Semenic sau pe Muntele Mic. În cele din urmă au ajuns tocmai la Bunila, în judeţul Hunedoara, Munţii Poiana Ruscăi. În consecinţă, au fost nevoiţi să parcurgă o distanţă de 130 km prin munţi şi păduri, ducând cu ei un aparat de radioemisie-recepţie, armament şi muniţia aferentă. Containerul în care se găseau armamentul şi muniţia destinate înarmării formaţiunilor legionare a fost îngropat în acel loc unde au aterizat, în Munţii Poiana Ruscăi. Conţinutul său, reprezentând 40 kg dinamită, 20 kg mine, cinci pistoale-mitralieră cu muniţie, haine civile şi alte lucruri, a fost adus abia după cinci luni la Domaşnea, cu ajutorul unei căruţe. (5)
Trebuie precizat aici faptul că fiecare grup de partizani anticomunişti avea un areal de activitate, mai mare sau mai mic, situat, bineînţeles, în jurul locului lor de obârşie, acolo unde aveau rude şi oameni de încredere, care îi aprovizionau cu hrană, îmbrăcăminte, arme, muniţii şi le furnizau informaţiile necesare în desfăşurarea acţiunilor lor. Aceştia constituiau aşa-zisele grupuri de sprijin, care aveau de multe ori o importanţă la fel de mare ca şi cea a partizanilor înşişi, fiind, în consecinţă, trataţi de noul regim aproape fără discernământ.
Filon Verca a mai solicitat germanilor, prin staţia de radioemisie a lui Johann, încă două paraşutări, care au avut loc în perioada imediat următoare. Cea de-a treia în ordine cronologică, după cele cuprinzând grupurile Găvăgină şi Verca, s-a efectuat pe islazul satului Rusca din comuna Teregova, către muntele Ţarcu. Ea nu avea de această dată echipaj uman, ci conţinea doar containere în care se aflau: o mitralieră, o puşcă-mitralieră, pistoale-mitralieră germane, grenade, benzi cu cartuşe şi cartuşe pentru pistoalele-mitralieră primite, pistolete cu muniţia aferentă, alimente, bani, echipament, medicamente etc. Iar a patra oară, pe lângă noi cantităţi de arme, muniţii, alimente şi bani, au fost paraşutate şi două persoane, aproximativ în aceeaşi zonă, însă fără semnalizare prealabilă de la sol. În consecinţă, frigul fiind extrem de pătrunzător şi zăpada mare, cei doi legionari au murit îngheţaţi înainte de a putea să îşi găsească colegii. (6)
După cum relata după mulţi ani Filon Verca, bunurile paraşutate de germani la Bunila au fost aduse de acolo şi îngropate în locul Racoviţa, pe malul Timişului, lângă Caransebeş, aproape de casa lui moş Dragu Grozăvescu. Cele paraşutate mai târziu au fost adăpostite în vecinătatea Ruscăi. Unul dintre membrii echipei lui Găvăgină, avocatul Nicolae Târziu, care cunoştea toate aceste locuri de depozitare, a predat bunurile Siguranţei şi apoi a început să îşi trădeze colegii. Filon Verca susţinea că tot acesta a sabotat şi cea de-a patra paraşutare, făcându-se astfel vinovat de decesul celor doi legionari îngheţaţi în munţi. (7) Au mai fost, se pare, şi alte câteva paraşutări germane în Munţii Banatului, dar de o importanţă mai redusă.

Sursa: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Marturii%20privind%20miscarea%20de%20rezistenta%20din%20Banat%20de%20Rusnac.htm