All posts by Florin Dobrescu

18 DECEMBRIE 1955. Execuţia lui Lupeş şi Măzăreanu. Ultimii partizani din munţii Bacăului.

În urmă cu 6o de ani, în incinta Penitenciarului Galaţi era pusă în aplicare sentinţa de condamnare la moarte a doi luptători în rezistenţa armată anticomunistă din regiunea muntoasă a judeţului Bacău. Este vorba de Ioan Lupeş şi Ptre Măzăreanu. Povestea lor a fost relatată în cartea „Răstigniri ascunse” de Pentru C. Baciu, şeful structurilor de rezistenţă anticomunistă din judeţul Bacău în perioada 1947-48, şi mediatizată mai ales de jurnalistul de origine băcăuană Claudiu Târziu.

„Într-o notă a Serviciului Bande al Securității, din 16 februarie 1953, se arată că în regiunea Bacău „sunt o serie de fugari izolați care nu sunt urmăriți, din punct de vedere informativ, în mod organizat și continuu”. Dintre aceștia este nominalizat Vasile Borș, fost membru în banda „Hrib Alexandru” din Neamț. Însă, cel mai periculos dintre acești „lupi răniți” a fost Ion Lupeş. Ca elev al Liceului Teoretic Târgu Ocna, încă din 1945 a adunat armament și muniție pentru rezistenţă. În 1949, a fost condamnat la șapte ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A evadat, după un an, din închisoarea Târgşor-Ploiești. O vreme a evitat confruntările directe cu Securitatea. Stătea ascuns în munții Moineştiului, iar iarna cobora în satul Poduri, la părinții săi. Sora sa, Maria, îi săpase un adăpost sub podeaua grajdului.
La 12 august 1954, Lupeş a fost văzut în Lucăceşti de milițianul Ioan Dragomir, care a încercat să-l aresteze. Lupeş a scăpat, dar a mers acasă la milițian, unde acesta a sosit împreună cu o patrulă. Lupeş l-a înjunghiat pe Dragomir și l-a împușcat și pe sergentul major Ioan Leche. Alți doi militeni au fugit.
Din documentele Securității reiese că, a doua zi, Lupeş a spart postul de miliție din Poduri de unde a luat 273 de cartușe și documente referitoare la urmărirea „bandiţilor”.
Curând, lui Lupeş i s-a alăturat un vechi camarad, Petre Măzăreanu, care abia fusese eliberat din închisoare. La 20 august 1954, au atacat postul de miliție Bârsăneşti, omorându-i pe sergenții Dumitru Carp și Dumitreu Sârbu, care fuseseră paznici la închisoarea Onești și îi bătuseră groaznic pe deținuți. Apoi au dat foc postului.
Securitatea le-a dat de urmă lui Lupes și Mazareanu după câteva luni, când se pregăteau să iasă din țară. Au fost condamnați la moarte și executați la 18 decembrie 1955, la Jilava.
Alexandru Lupes, tatăl lui Ion, a fost condamnat la șapte ani de temniță, mama, Maria, la 18 ani, și sora, Maria, la 15 ani, pentru favorizarea infractorului.”

Claudiu Târziu, Jurnalul Naţional, 10 Mai 2004

16 DECEMBRIE 1949. Execuția celor 15 comandanți ai grupării de rezistență Gogu Puiu. De ce nu mai are România coloană vertebrală.

In zorii zilei de 16 decembrie 1949, în jurul orei 6, pe malul Lacului Siutghiol, în zona localității Mamaia-Sat, erau executați sumar 16 luptători aparținând grupului de rezistență armată organizat de Gogu Puiu în regiunea Dobrogei, după întoarcerea acestuia în țară, în 1947. Cei 16 erau lideri ai unităților teritoriale de rezistență, arestați în perioada anterioară, printre ei numărându-se Iancu Beca, Nicolae Hasoti, Stere Hapa, Ion Marcovici, Iancu Chiuvea și alții.
2145192input_file0080209_w747_h373_q100Alte două grupuri de militanți anticomuniști dobrogeni au fost executați în acea perioadă în zonă Banatului, fiind transportați cu 2 “trenuri ale mortii”. Gogu Puiu murise, oficial, în timpul unei crâncene confruntări cu trupele de Securitate, la Cobadin, la 19 iulie 1949.
Groapa comună cu osemintele luptătorilor executați la 16 decembrie 1949 nu a fost găsită nici până astăzi, în arhivele Securității neexistând practic nici un fel de indicii în acest sens.

Intr-o coincidență cutremurătoare, în aceeași zi și aproximativ la aceeași oră (6,30) se năștea, în arestul Securității din Constanța, fiică lui Gogu Puiu, Zoia – numită așa în urma ultimului cuvânt pe care luptătorul l-a adresat logodnicei sale, Olimpia, înainte de a fugi din casă încercuită de trupe. Ea este cea care continuă astăzi lupta de promovare a memoriei rezistenței dobrogene, fiind desemnată de Ion Gavrilă Ogoranu ca președinte al Fundației Luptătorilor în Rezistența Armată Anticomunistă, înființată de el în 1997.
12311260_1280805345269791_7480204594875200316_nRezistența armată anticomunistă din Dobrogea a fost una dintre cele mai ample din întreaga Românie ocupată de sovietici, prin numărul de oameni implicați, care a depășit mult cifra de 10.000, prin cantitățile de armament alocat, dar și prin incisivitatea ciocnirilor dintre grupurile de rezistență și Securitate. Cu toate acestea a fost structura de rezistență lichidată printre primele, aceasta ca urmare a dezavantajului oferit de un relief aproape plat, cu păduri aproape inexistente, fapt observat și de Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenței făgărășene, în considerațiile sale.
La directivele NKVD căruia îi era subordonată, în acea perioadă Securitatea a instituit o practică din aceste execuții sumare, ucigând, uneori cu sadism, numeroși luptători anticomuniști și susținători ai acestora, pe tot cuprinsul țării. Prin teroare și crimă, uneltele Moscovei doreau să intimideze orice formă de rezistentă. în execuții sumare și apoi în închisori și lagăre, comuniștii au exterminat pe cei mai dârji dintre oponenții regimului instaurat de ocupația sovietică. Această fiind și explicația pentru care, după căderea comunismului, România a fost lipsită de acea coloană vertebrală care să se opună restaurației și continuaitatii, până azi, a structurilor comuniste și securiste.
LUPTA CONTINUĂ!

Procesul de la Tiraspol. Condamnarea Grupului Ilaşcu.

11229285_844302012319562_1342351404716888550_n
Ilie Ilaşcu, escortat de gardieni.

9 decembrie  1993. Un tribunal ilegitim de la Tiraspol din “autoproclamata republica moldoveneasca nistreana”, a pronunţat sentinţa în procesul grupului de patrioţi români cunoscut de opinia publică mondială sub numele de „grupul Ilaşcu””. Membrii “grupului Ilaşcu” sunt români cu toţii născuţi în diferite localităţi ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (R.S.S.M.) şi domiciliaţi ulterior în Transnistria.
Între 2 şi 4 iunie 1992, Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Alexandru Leşco, Tudor Petrov Popa, Petru Godiac şi Valeriu Garbuz au fost arestaţi la domiciliile lor de la Tiraspol de persoane care purtau uniforme cu însemnele Armatei a 14-a a fostei Uniuni ale Rrepublicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.). Aceştia au fost acuzaţi de autorităţile transnistrene de crime de război şi acţiuni de terorism.
Grupul_IlascuÎn urma pronunţării sentinţei, fără drept de recurs, din 9 decembrie 1993 Ilie Ilaşcu a fost condamnat la moarte prin împuşcare, iar ceilalţi 5 membri la privaţiune de libertate pe termene de la 2 la 15 ani. Procesul de judecată se consideră neechitabil deoarece de-a lungul lui nu s-a respectat prezumţia de nevinovăţiei şi au fost administrate probe prefabricate pentru susţinerea acuzaţiilor, membrii “grupului Ilaşcu” condmnîndu-se pentru “delictul” de a fi luptat pentru independenţa şi integritatea ţării lor de baştină – Republica Moldova (succesoarea de dreapt a R.S.S.M.) devenită stat independent din 1991.
Unul din membrii “grupului Ilaşcu”, Valeriu Garbuz, a fost eliberat peste cîteva luni, după ce a recunoscut aşa zisa vină incriminată acestui grup de autorităţile transnistrene. La scurt timp după eliberare, Garbuz a declarat că a fost maltratat de angajaţii ministerului securităţii din Tiraspol. Garbuz este singurul dintre acuzaţi care a recunoscut învinuirile aduse “grupului Ilaşcu”. Este considerat de membrii “grupului Ilaşcu” securit infiltrat în rîndurile lor.
cusca[1]Petru Godiac a fost eliberat la 12 iunie 1994, după ce i-a expirat termenul de doi ani de detenţie. După ce s-a tratat un timp îndelungat, Petru Godiac s-a stabilit în România.
Ilie Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001, după 9 ani de detenţie, primind ulterior cetăţenie română şi devenind senator român din partea Partidului “România Mare”.
În iunie 2004, a fost eliberat Alexandru Leşco, şi el cu cetăţenie română, după expirarea termenului de 12 ani de detenţie la care fusese condamnat.
Andrei Ivanţoc a fost eliberat la 2 iunie 2007, după 14 ani de detanţie, în timpul unor momente de haos şi derută la graniţa transnistreană. A fost adus aproape de bariera vamală de la Tighina cu maşina, după 2 ore de la ora anunţată iniţial, reprezentanţii autorităţilor transnistrene i-au citit ordinul prin care se anunţa că este persona non-grata pe teritoriul Transnistriei şi nu are voie să revină înapoi, adăugîndu-se că acesta este documentul în baza căruia va fi predat autorităţilor Republicii Moldova.
Eliberarea lui Tudor Petrov Popa a survenit abia la 4 iunie 2007, la două zile după eliberarea lui Andrei Ivanţoc, şi s-a petrecut, fără incidente, la Dubăsari, pe malul stîng al Nistrului, unde el era aşteptat de rude, de fostul său coleg de detenţie, Alexandru Leşco (eliberat în 2004), de personalităţi publice şi de ziarişti.
Astăzi toţi membrii grupului Ilaşcu sunt în libertate locuind în România sau Republica Moldova avînd interdicţie de a intra în Transnistria.

PARAŞUTĂRILE DIN MUNŢII BANATULUI (1944-45)

La 9 decembrie 1945, în Munţii Banatului, este paraşutată de aviaţia germană echipa condusă de profesorul Filon Verca, cuprinzând cinci persoane, între care Ion Chirilă din Ciuchici, Ion Carapantea din Lugoj, Nicu Bălănescu din Bucureşti şi încă o persoană, care s-a deplasat în regiunea sa natală. Este a două dintr-o serie de paraşutări efectuate de germani în România de după 23 august 1944, în scopul creării unei rezistenţe antisovietice.
Transportarea lor a început la 9 decembrie 1944, la orele 5, trebuind ca în acea noapte să aterizeze la Teregova, în Munţii Semenic sau pe Muntele Mic. În cele din urmă au ajuns tocmai la Bunila, în judeţul Hunedoara, Munţii Poiana Ruscăi. În consecinţă, au fost nevoiţi să parcurgă o distanţă de 130 km prin munţi şi păduri, ducând cu ei un aparat de radioemisie-recepţie, armament şi muniţia aferentă. Containerul în care se găseau armamentul şi muniţia destinate înarmării formaţiunilor legionare a fost îngropat în acel loc unde au aterizat, în Munţii Poiana Ruscăi. Conţinutul său, reprezentând 40 kg dinamită, 20 kg mine, cinci pistoale-mitralieră cu muniţie, haine civile şi alte lucruri, a fost adus abia după cinci luni la Domaşnea, cu ajutorul unei căruţe. (5)
Trebuie precizat aici faptul că fiecare grup de partizani anticomunişti avea un areal de activitate, mai mare sau mai mic, situat, bineînţeles, în jurul locului lor de obârşie, acolo unde aveau rude şi oameni de încredere, care îi aprovizionau cu hrană, îmbrăcăminte, arme, muniţii şi le furnizau informaţiile necesare în desfăşurarea acţiunilor lor. Aceştia constituiau aşa-zisele grupuri de sprijin, care aveau de multe ori o importanţă la fel de mare ca şi cea a partizanilor înşişi, fiind, în consecinţă, trataţi de noul regim aproape fără discernământ.
Filon Verca a mai solicitat germanilor, prin staţia de radioemisie a lui Johann, încă două paraşutări, care au avut loc în perioada imediat următoare. Cea de-a treia în ordine cronologică, după cele cuprinzând grupurile Găvăgină şi Verca, s-a efectuat pe islazul satului Rusca din comuna Teregova, către muntele Ţarcu. Ea nu avea de această dată echipaj uman, ci conţinea doar containere în care se aflau: o mitralieră, o puşcă-mitralieră, pistoale-mitralieră germane, grenade, benzi cu cartuşe şi cartuşe pentru pistoalele-mitralieră primite, pistolete cu muniţia aferentă, alimente, bani, echipament, medicamente etc. Iar a patra oară, pe lângă noi cantităţi de arme, muniţii, alimente şi bani, au fost paraşutate şi două persoane, aproximativ în aceeaşi zonă, însă fără semnalizare prealabilă de la sol. În consecinţă, frigul fiind extrem de pătrunzător şi zăpada mare, cei doi legionari au murit îngheţaţi înainte de a putea să îşi găsească colegii. (6)
După cum relata după mulţi ani Filon Verca, bunurile paraşutate de germani la Bunila au fost aduse de acolo şi îngropate în locul Racoviţa, pe malul Timişului, lângă Caransebeş, aproape de casa lui moş Dragu Grozăvescu. Cele paraşutate mai târziu au fost adăpostite în vecinătatea Ruscăi. Unul dintre membrii echipei lui Găvăgină, avocatul Nicolae Târziu, care cunoştea toate aceste locuri de depozitare, a predat bunurile Siguranţei şi apoi a început să îşi trădeze colegii. Filon Verca susţinea că tot acesta a sabotat şi cea de-a patra paraşutare, făcându-se astfel vinovat de decesul celor doi legionari îngheţaţi în munţi. (7) Au mai fost, se pare, şi alte câteva paraşutări germane în Munţii Banatului, dar de o importanţă mai redusă.

Sursa: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Marturii%20privind%20miscarea%20de%20rezistenta%20din%20Banat%20de%20Rusnac.htm

REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ DIN DOBROGEA. Gogu Puiu – partizanul care nu a căzut în mâinile Securităţii.

gogu-puiuMulți dintre marii luptători ai neamului românesc nu apar în cărțile de istorie și nici în documentarele TV. Sunt cei despre care noi cei mulți nu știm mai nimic, sunt cei ale căror morminte nu sunt acoperite cu flori și care de multe ori nu au morminte… 
Adevărații eroi ai patriei noastre sunt oameni obișnuiți care și-au sacrificat viața fără a se îndoi de idealurile lor și credința starmoseasca. 
Sunt bărbați care au lăsat în urma lor lacrimi și multă durere, copii care nu și-au cunoscut niciodată tații și care nu au avut voie să întrebe cine sunt și de unde vin…si mai departe, nepoți pentru care cuvântul bunic nu înseamnă vacanță de vară, ci o permanentă căutare a adevărului. 
Gogu Puiu a fost unul dintre cei mai importanți stâlpi ai rezistenței anti-comuniste din Dobrogea. La prima vedere viața lui pare romanul unui destin tragic, însă nici unul dintre noi nu ar trebui să uităm că aceasta este povestea unui om care a luptat pentru neamul nostru, sacrificându-și viața și familia. 
Elena Rădulescu este nepoata lui Gogu Puiu. Elena a scris această biografie a bunicului ei pe care vă invit acum s-o citiți în cele ce urmează .

1-1ad-dobrogea-gogu-grup
Combatanţi în grupul de rezistenţă condus de Gogu Puiu. 1949

Gogu Puiu a fost un personaj important în comunitatea de aromâni din Dobrogea. în 1926, când avea 8 ani, a plecat împreună cu familia să din localitatea Gramaticova din Grecia, fiindcă nu au acceptat grecizarea și au ajuns în Caliacra în Cadrilater, unde au stat până în 1941, când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei.
Din acel an, familia sa s-a stabilit în comuna Mihail Kogălniceanu, județul Constanța. încă de tânăr, Gogu Puiu a aderat la Mișcarea Legionară, fiind un spirit luptător, devotat crezului său naționalist.

11825236_1211255575558102_8489319701120768103_n-450x600
Casa părintească a lui Gogu Puiu din Gramatikova-Grecia, aşa cum arată astăzi. FOTO: Elena Rădulescu.

În timpul Guvernării Legionare era militar în termen și a fost recrutat în batalionul de gardă al Mareșalului Antonescu. La puțină vreme s-a eliberat din armată și îl vom găsi comisar de Poliție Legionară în Constanța. După căderea guvernului legionar, sfătuit de tatăl sau, va pleca din țară pe la începutul anului 1942, pentru că activitatea să legionară să nu pună în pericol întreaga familie. Oricât de mult ar fi vrut Gogu Puiu să rămână în țara și să lupte pentru valorile în care credea, îndemnul tatălui nu putea fi nesocotit, așa că a plecat. în 1942, conform unor mărturii a fost în Bulgaria, adapostindu-se în casa tinerilor căsătoriți Crăcea.

Ulterior a pleacat în Germania, unde s-a întâlnit la Buchenwald cu un grup de fruntași legionari plecați din țara, printre care Horia Sima, Iasinski, Constantin Papanace, S. Ionescu, și alții.
Mișcarea Legionară s-a scindat între adepții lui Horia Sima și cei ai lui Zelea Codreanu, cele două grupări fiind cunoscute ca „Simistii” și „Codrenistii”, conducătorul codrenistilor fiind Constantin Papanace, fost secretar de stat în Ministerul de Finanțe pe vremea Guvernării Legionare, iar mai târziu bibliotecar la Vatican.
După plecarea din Buchenwald, Papanace s-a stabilit în Italia, urmat Gogu Puiu și alți camarazi apropiați.
La finele războiului, serviciile secrete occidentale începeau să trimită în România agenți instruiți să lupte împreună cu grupurile de partizani care se formau în munți. Fire energică, patriot atașat spiritului de dreptatate ,neamului său și Credinței strămoșești, Gogu Puiu îi cere de nenumărate ori lui C. Papanace să îl trimită în țară, dar de fiecare dată primește refuzul mentorului său, care spunea mereu că nu-și poate trimite copiii la moarte.
în 1945, Gogu Puiu hotărăște să plece singur. în drum spre țară, se oprește la Belgrad, unde îl întâlnește pe Blondell, un agent al serviciilor secrete franceze. Se întoarce împreună cu acesta în occident și până în 1947 nimeni din comunitatea aromână sau din cea legionară nu știe nimic despre existența sa.
în 1947 se prezintă la Constantin Papanace și îi spune că este pregătit să plece în țară. Nici de data aceasta nu primește aprobarea ,dar cu toate acestea va pleca..

img199 - Copy
Paşaportul fals, realizat de serviciile secrete americane din Austria, pe numele Osman Ali Ahmet, cu care Gogu Puiu a pătruns în România în 1947. SURSA: CNSAS

Nu se cunosc date din viața lui Gogu Puiu din perioada 1945-1947, însă ce s-a aflat cu certitudine din arhivele CNSAS este faptul că, la intrarea în țară, avea un pașaport în care doar fotografia era autentică pe documentul eliberat de autoritățile orașului Innsbruck figurând un nume fals – Mohamed Ali Osman, de origine albaneză.
Ajuns la Oradea se va preda la Biroul Organizației de Partid și va cere să fie prezentat lui Vasile Luca, căruia trebuia să îi transmită un mesaj dar va fi primit de Ana Pauker.
După această întrevedere, este încarcerat la Văcărești, fiind condamnat la 1 an de detenție pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Nu se cunoaște exact modul în care a ieșit de la Văcărești, dar există persoane care spun că Gogu Puiu ar fi evadat la sfârșitul lui 1947 din acea închisoare.
Din 1948, Gogu Puiu se stabilește în nordul Dobrogei unde găsește deja organizate grupuri de rezistență, de către frații Nicolae și Nicea Fudulea și Gheorghe Filiu. Toți erau legionari, iar Nicolae Fudulea fusese decorat de Căpitan cu Crucea Albă.

Din mărturiile celor care l-au cunoscut, aflăm că Gogu Puiu era un personaj carismatic și foarte bine antrenat pentru conducerea luptei în clandestinitate. A rganizat oamenii în grupuri foarte mici, astfel încât încât dacă unul ar fi fost prins de securitate, să nu poată să-și trădeze sub tortură camarazii.
La începutul lui 1948 și-a vizitat prietenul Zahu Până din Constanța, căruia îi-a spus că în noaptea de 14-15 mai 1948, va avea loc un văl masiv de arestări în toată țara, semn că va începe Insurecția populară, și că vor veni în ajutor americanii.
într-adevăr, în noaptea respectivă s-au făcut mii de arestări, cu precădere în rândul studenților, dar americanii nu au venit… Gogu Puiu trebuia să organizeze câți mai mulți oameni înarmați și cu muniția aferentă.
în acea perioadă tulbure, când foarte mulți oameni încă nu conștientizau ce înseamnă comunismul și când frica nu se inoculase atât de adânc în firea lor, mulți români începeau luptă împotrivă celor care atentau la ființa noastră națională , interziceau credința în Dumnezeu și furau proprietățile.
Nu mai conta culoarea politică a celor care înțelegeau să lupte împotrivă unui dușman comun.
A fost o perioadă în care Gogu Puiu și oamenii lui erau considerați apărătorii și răzbunătorii neamului, iar milițienii, fie le dădeau de bună voie armele din dotare, fie fugeau din sedii lăsându-le astfel cale liberă. Gogu Puiu, cu doar o mână de oameni intră în unități militare și plecă de acolo cu camioane încărcate cu arme și muniție.
într-o astfel de incursiune este rănit camaradul sau Nicolae Mătărângă a cărui rană riscă să se cangreneze, iar omul nu putea fi dus la un doctor. în aceste condiții, Gogu Puiu l-a operat pe Mătărângă savandu-l de cangrenă.
Un alt episod povestit de Gheorghe Filiu, este acela că în toamnă târzie a lui 1948, Gogu Puiu a aflat că 9 camarazi au fost prinși și închiși la securitatea din Babadag. Plin de curaj, își ia un singur om și se duce să-și scape camarazii.

646x4041-600x375
Casa din Cobadin în care se afla Gogu Puiu în noaptea în care a fost încercuit de Securitate. (FOTO: Elena Rădulescu)
IMG-20151015-WA001
Casa din Cobadin în care se afla Gogu Puiu în noaptea în care a fost încercuit de Securitate. (FOTO: Elena Rădulescu)

A tras rafale de mitralieră, lăsând impresia că sunt mulți, astfel încât cei câțiva securiști care se aflau în sediu s-au încuiat în camere, iar ei au intrat să-și elibereze oamenii, pe care i-au găsit într-o stare fizică deplorabilă cauzată de tortură. Aceștia neputându-se deplasa singuri, a trebuit să fie cărați în spate, așa încât s-a tras în continuare în uși, pentru a-i împiedică pe securiști să iasă .
Oare de unde avea Gogu Piu aceste cunoștințe privitoare la ajutorul medical, organizarea nucleelor de luptă, eliberare de ostatici, modalități de înarmare? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: în cei 2 ani de absență, acesta a fost instruit undeva pe teritoriul Europei de Vest.
Tot Nicolae Ciolacu, dar și alți supraviețuitori, relatează că în toată perioada cât i-a condus, Gogu Puiu a purtat un soi de uniformă: cizme Burger, pantalon negru bufant, cămașa neagră, și în funcție de anotimp, haină/pardesiu tot de culoare neagră.
Interesant este că a purtat întotdeauna un fel de port-hart din piele, în care se bănuiește că avea niște documente secrete, deoarece nici în somn nu se despărțea de acest port-hart. Pe lângă port-hart, păstra o grenadă , pentru că jurase că nu se va lăsa prins de viu.
Ciolacu spunea că unul dintre camarazi a cunoascut un tânăr care a reușit să-l convingă că dorește din tot sufletul să lupte alături de ei și care cerea să-l prezinte lui Gogu Puiu.
S-au întâlnit pe înserat la marginea unui sat din Dobrogea , iar când Gogu Puiu l-a văzut a pus mână pe pistol spunându-i să plece, sau îl împușca, spunând: „mi-ați adus un securist”. întradevăr așa era, tânărul era un ofițer de securitate care avea misiunea să se infiltreze chiar în preajma lui Puiu, conform mărturiilor sale.
Având în vedere că Gogu Puiu nu numai că nu excludea posibilitatea morții, dar era convins că aceasta va veni, nu putem să-l considerăm naiv și idealist. Postea și se împărtășea la fiecare 3 luni, de teamă că moartea să nu survină și să-l prindă nepregătit.
Din rațiuni de siguranță, au hotărât să împartă mișcarea de rezistență din Dobrogea în două, Dobrogea de nord și Dobrogea de sud, pe ambele coordonându-le Gogu Puiu, numai că de gruparea de sud răspundea Gheorghe Filiu.
Deplasările dintr-un loc în altul erau mai dificile iar securitatea sub conducerea lui Dogaru, era mai atentă. Unul din frații Fudulea (Nicea) murise în pădure la Babadag, iar celălalt era arestat alături de mulți dintre camarazii săi.

IMG-20151015-WA001
Casa din Cobadin în care se afla Gogu Puiu în noaptea în care a fost încercuit de Securitate. (FOTO: Elena Rădulescu)

În momentul în care a ales acest drum, Gogu Puiu a tăiat orice legătură cu familia și cu tot ceea ce l-ar fi putut determină să renunțe la luptă. Numai că, om fiind, a făcut câteva erori printre care și aceea că s-a îndrăgostit de o femeie, Olimpia, care l-a iubit mai presus de orice pe lume și cu care a vrut să se cunune. Această a adus pe lume lui Gogu Puiu un copil .
Educația creștină primită în familie de Gogu Puiu îl obligă să nu lase să se nască un copil în afară unei căsătorii binecuvântate în Biserică și se hotarasete să se deplaseze în satul Cobadin, aflat la 18 km distanță de Constanța, la prietenul sau Gheorghe Filiu, unde îl cheamă pe preotul Mihăilescu căruia îi cere să oficieze slujbă religioasă de cununie, nu înainte însă de a ajunge în Cobadin și sora lui, Maria.
Pentru aceasta, au trimis oameni care s-o anunțe să vina, dar la Cobadin nu s-au mai întors nici oamenii trimiși și nu a ajuns nici Maria. Gogu Puiu a pleacat singur în comuna M. Kogălniceanu, dar aici fratele soției sale, Constantin Puiu, mama, sora și fratele său mai mic fuseseră ridicați de securitate.
În ziua de 19 iulie 1948, Gogu intră în casa lui Filiu, intenționând să plece în toiul nopții, deoarece deja își încălcase principiile de siguranță: să nu stea mai mult de 2 zile în același loc.
Securitatea a aflat unde este și a trimis trupe în Cobadin și a înconjurat casa lui Gheorghe Filiu. A început un adevărat război între trupele de securitate pe de-o parte, iar de cealaltă parte un singur om: Gogu Puiu.
Acesta a tras din mai multe locuri ale casei, cu intenția de a crea impresia securiștilor că au de-a face cu mai mulți luptători. După relatările unui martor ocular, Petre Dică, Gogu a împușcat circa 14 securiști, iar la un moment dat când a considerat că s-a creat o breșă pentru a putea ieși din casă, a sărit pe fereastră, spunându-i Olimpiei: „Daca va fi băiat să-l botezi Hristu, iar dacă va fi față s-o botezi Zoe.”
Odată ajuns afară a continuat să tragă, dar din nefericire a fost rănit la un picior și tot atunci a constatat că și-a terminat muniția. I-a rămas doar grenadă pe care o păstra pentru el și întradevăr a detonat-o, producând un incendiu într-o șira de paie în dreptul căreia se afla.
Așa se pare că și-a găsit sfârșitul acest erou de legendă.
Olimpia Puiu, însărcinată în luna a patra, a fost prinsă de securitate și încarcerată. După arestare, este dusă pentru pentru identificarea cadavrului, numai că aici descoperă (după propria ei mărturie) un corp complet carbonizat din care nu se putea distinge vre-o trăsătură. Este momentul când ea refuză să recunoască moartea lui Gogu Puiu.
Olimpia este încarcerată, condamnată la 5 ani închisoare și naște în decembrie 1949, o fată pe care o botează Zoe. Copila stă alturi de mamă ei timp de 1 ani și 4 luni până ce aceasta se eliberează după ce a ispășit 5 ani de temniță. Olimpia a murit în 1956, la 2 ani după eliberare și nu au rămas multe mărturii de la ea.

IMG-20151015-WA003
Monumentul din Cobadin, în memoria lui Gou Puiu şi a grupului său de rezistenţă anticomunistă. FOTO: Elena Rădulescu

Zoe a crescut și a aflat ca într-un basm că tatăl ei nu ar fi murit atunci, în ajun de Sf. Ilie 1949, şi că atunci a fost rănit la picior dar că șira de paie care a luat foc a mascat fuga lui și că a ajuns în casa doctorului Apostol care i-a îngrijit rana, după care a plecat.
Într-adevăr, sfârşitul lui Gogu Puiu a rămas una din controversele nedezlegate ale rezistenţei anticomuniste. Mama acestuia, ca şi rudele sale, au păstrat întotdeauna speranţa că ar fi putut supravieţui acelei încercuiri, ceea ce i-ar fi deschis posibilitatea de a părăsi, clandestin, ţara. Enigma a fost sporită şi de unele documente din arhivele fostei Securităţi, precum  cele două emise de Procuratură, în 1956, către Miliția Kogălniceanu, în care se cere „sa fie căutat, încătușat și adus banditul Gogu Puiu”.
Poate că accesul la dosarele referitoare la Gogu Puiu şi Olimpia Puiu, care şi astăzi, după mai bine de 6 decenii, sunt secretizate, vor face lumină în acest acest caz controversat.
Până atunci, fiecare are dreptul să dea răspunsul pe care îl crede de cuviință. Oare Gogu Puiu a murit atunci în încleștarea cu Securitatea comunistă? Oricare ar fi adevărul, acest om a intrat în legendă, iar faptele sale de eroism vor trăi neșterse în amintirea poporului nostru.

IMG-20151015-WA002

Muzeul Rezistenţei

img002 - Copy - CopyMuzeul Rezistenţei se doreşte a fi un concept cultural-ştiinţific de recuperare şi punere la dispoziţia publicului a memoriei luptei duse de poporul român împotriva dictaturii comuniste. Este vorba de un deziderat cultural, un ideal pentru a cărui concretizare vor fi necesare eforturi şi timp.
Demersul nostru porneşte de la o iniţiativă a fostului deţinut politic Constantin Iulian, care în 1993, sub egida AFDPR, a lansat acest concept, realizând într-o primă fază expoziţia – „Cartea prigonită” – în ruinele fostului sediu al Direcţiei a V-a a Securităţii din Piaţa Revoluţiei. Foştii deţinuţi politici au vrut să contracareze tezele exponenţilor fostei Securităţi, care încercau să acrediteze ideea că nu a existat o rezistenţă anticomunistă reală sau că aceasta a fost un fenomen marginal.
Finalitatea proiectului trebuia să fie cândva un mare muzeu al rezistenţei naţionale anticomuniste.
Anii au trecut, iar frământările pe care comunitatea foştilor luptători anticomunişti le-a cunoscut, au făcut ca proiectul să rămână doar un vis îngropat în uitare.
Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu doreşte să redea viaţă acestui demers pe care îl consideră deosebit de important pentru educarea tinerelor generaţii în spiritul cunoaşterii şi asumării trecutului recent.
Spaţiul sediului nostru central, construit prin eforturile foştilor deţinuţi politici şi ale exilului anticomunist, poate adăposti formula-pilot a acestui demers cultural. Formulă care va consta într-o amplă expoziţie permanentă. Dorim să punem în valoare numeroasele documente, publicatii, fotografii, înregistrări video şi audio, obiecte din lumea gulagului comunist sau care au aparţinut unor luptători anticomunişti. Beneficiem de sprijinul unor tineri voluntari cu experienţă în domeniile istoriei, muzeologiei şi sociologiei.
În realizarea muzeului, Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu va apela la parteneriatul şi consilierea AFDPR şi FRFDPLA, dar şi şi a unor prestigioase instituţii publice din domeniu, precum INST, IICCMER ş.a..

Rezistenţa anticomunistă

Fenomen naţional natural.

Rezistenţa împotriva regimului comunist instaurat de ocupaţia sovietică după 1945 a fost un fenomen de proporţii naţionale, o reacţie spontană şi firească a poporului român, ale cărui trăsături sufleteşti erau contrare principiilor ideologiei bolşevice. Cu o populaţie în proporţie de peste 80% rurală, deosebit de conservatoare, şi cu o pătură muncitorească puţin numeroasă faţă de alte ţări, dar provenită din aceleaşi medii tradiţionaliste săteşti, România de după cel de-al doilea război mondial reprezenta un teren deosebit de ostil instaurării unui regim totalitar care îşi propunea înlăturarea tuturor aşezărilor tradiţionale ale societăţii româneşti, începând cu religia, moharhia, familia tradiţională şi terminând cu spiritul naţional. Poate de aceea în România s-a manifestat unul dintre cele mai represive regimuri instaurate de fosta URSS în Europa de Est, cu un număr uriaş de victime, cifra exactă a celor extreminaţi de comunişti în cei 45 de ani nefiind nici astăzi cunoscută exact.

Era firesc ca din sânul acestui popor să se ridice elemente de elită care să opună rezistenţă noului regim străin de sufletul românesc. Opresiunea manifestată de noile autorităţi instaurate de ocupaţia sovietică, epuizantele cote impuse ţărănimii în scopul achitării ocupantului unor penalizări de război supradimensionate, pauperizarea generală cauzată de haosul economic generat de măsurile comuniste de distrugere a industriei şi comerţului, în vederea distrugerii clasei de mijloc, au fost factori care au amplificat sentimentele antisovietice şi anticomuniste la nivelul tuturor categoriilor sociale.

Astăzi se poate afirma cu certitudine că, dintre toate ţările fostului lagăr comunist, în România s-a manifestat cea mai îndelungată şi cea mai viguroasă mişcare de rezistenţă armată anticomunistă. Cantităţi enorme de documente aflate în arhivele fostului regim comunist, în special în cele ale fostei Securităţi, dar şi în fondurile documentare ale diverselior instituţii occidentale, atestă cu prisosinţă acest adevăr istoric. Nicăieri în Europa de Est nu au existat atâtea grupuri de gherilă precum pe crestele Carpaţilor.

În discursul rostit în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti la 23 noiembrie 2002, cu ocazia aderării României la NATO, preşedintele american George W. Bush a elogiat memoria celor care au murit în rezistenţa anticomunistă din ţara noastră, recunoscând astfel amploarea acestui fenomen.

Deosebit de important este faptul că, alături de Albania şi Ucraina, România a reprezentat unul din statele ocupate de URSS care au făcut obiectul unor ample opeaţiuni ale serviciilor secrete americane, franceze şi engleze, de paraşutare a unor voluntari recrutaţi dintre tinerii exilaţi, instruiţi în prealabil în baze militare americane, pentru misiuni informative şi de gherilă. Conform declaraţiilor fostului şef al operaţiunilor acoperite ale CIA în Balcani, Gratien Yatsevich, operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate.

Durata. Rezistenţa armată a constituit practic prima şi una dintre cele mai organizate forme de rezistenţă anticomunistă, manifestându-se încă din toamna anului 1944, imediat după ocuparea României de către armata sovietică. Astfel, în munţii din regiunea Bucovinei s-au manifestat primele astfel de forme de opoziţie armată faţă de ocupantul sovietic, constituite din batalioane organizate de voluntari bucovineni, unele din ele rezistând ani de zile.

Ultimile grupuri de rezistenţă armată au fost lichidate de Securitate abia spre sfârşitul anilor 1960, dar luptători izolaţi au continuat să fie căutaţi în munţi, de organele represive, chiar şi la începutul anilor 1970. Liderul unuia dintre cele mai longevive grupuri de rezistenţă armată, Ion Gavrilă Ogoranu a fost capturat abia în anul 1976.