18 februarie 1952. Moartea lui Valeriu Gafencu, la închisoarea Târgu Ocna.

18 februarie 1952. Moartea lui Valeriu Gafencu, la închisoarea Târgu Ocna.

1119
0
SHARE
  • Moartea lui Valeriu Gafencu, relatată de Aristide Lefa, fost deţinut politic.

Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!

dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste. Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.

Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?

dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: „Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….
Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

  • Relatarea fostului deţinut politic Nicolae Itul:

Pentru mine Valeriu este un om deosebit. Am avut cu el multe discuții și întotdeauna – eu sunt mai impulsiv puțin:

– Ce, bă, câteodată trebuie să dai cu pumnul, și Hristos s-a înfuriat și a dat cu biciul.

– Ai dreptate, câteodată poate, dar era Hristos, nu tu.

Sunt momente care îți dau de gândit. Prin ianuarie 52, acum eu am tot mers pe la el. Mergeam, discutam cu el, și-i mai spuneam, schimba impresiile de valoare, nu orice. Era în relații cu ceilalți, unii erau mai revoltați, mai cu dușmănie, el căuta împăcarea, adică cu duhul blândeții, să ne înțelegem. (…)

Cam după 1 ianuarie mi-a zis Valeriu:

– Nicolae, am o rugăminte la tine.

– Spune, Valea, orice.

– Vezi, eu am avut o stare deosebită în care mi s-a spus că în 18 februarie voi pleca la Domnul.

– O Valeriu, dar ești sigur?

– Sunt sigur.

– Eu mă-ndoiesc că Dumnezeu ne spune sfârșitul.

– Și totuși, mie mi l-a spus. Am avut o relevalție.

O oarecare îndoială mi-am păstrat în suflet, mă iertați, spun adevărul.

– Valea, dacă zici tu, vom vedea. Dar spune ce dorești.

– Te rog pe tine, nu spui nimănui, să pregătești hainele cutare, cutare: cămașă, izmene, batistă, maieu, chiloți, ciorapi, să fie albe, toate curate. Să faci rost de o lumânare că n-avem lumină în timpul nopții.

– Da, zic, asta e cea mai grea problemă.

– Să ai grijă când mor să fii aici lângă mine, în ziua de 18 februarie să fii la mine.

În doi vorbisem cu el.

– Când se deschide să vii direct la mine.

Avea o cruciuliță de argint legată cu ață.

– Asta să mi-o pui în gură pe partea dreaptă, ca eventual dacă voi muri și voi fi înhumat să mă găsiți și să știți locul, cum să mă identificați.

– Promit că fac.

– Te aștept, pe măsură ce le realizezi să mi le-arăți.

M-am apucat de treabă. (…)

S-a apropiat ziua de 18, mă duc la Ianolide, eram în aceeași cameră, el locuia lângă o sobă de teracotă, nu era foc în ea, eu în partea opusă, în diagonală.

– Măi, Ioane, vezi că te duci jos, tu te duci la Valea. Uite, Valea mi-a spus mie că astăzi să fiu la el, eu nu mă duc acuma, vreau să văd dacă-și aduce aminte sau a fost numai o iluzie, dar te rog frumos nu vorbi cu nimeni și să vii să-mi spui imediat. Rămân, eu de-aici nu plec până nu vii tu.

S-a deschis ușa, noi eram ultima cameră și se duce Ianolide jos. N-au trecut 4 minute și vine gâfâind:

– Hai, te-așteaptă Valea, așa-i de supărat că n-ai venit tu.

– Păi, de ce s-o fi supărat?

– Că n-ai venit tu, și o iau la fugă, mă duc la el.

– Valea dragă, am venit.

– Ai uitat?

– Am uitat, mințeam, doar nu puteam să-i spun eu direct. De fapt voit făcusem, am vrut să verific.

– Ai pregătit toate?

– Uite, le-am pregătit, sunt toate gata, le-am pus pe acolo pe lângă mine, orice-ar fi venit erau la îndemână, știam să le mânuiesc.

La ora 10 a venit vizita medicală, doctorița însoțită de doi medici, Floricel și Ghițulescu și de un milițian, sergent major, care era sanitar, n-avea voie să fie singură. (…)

A venit la Valea, s-a oprit în fața patului cu un registru așa în față:

– Ce să-ți mai prescriu, domnu’ Gafencu?

Valeriu a stat pe șezut, tot timpul a stat pe șezut, nu putea dormi pentru că inima nu-l putea lăsa. Când se culca nu mai putea respira, el a adormit tot așa, în șezut. Se uita către ea, avea niște ochi albaștri, frumoși, de parcă puteai pătrunde prin ei, parcă vezi tot. M-am uitat în ochii lui, îi jucau puțin în lacrimi.

– Doamna doctor, vă mulțumesc din tot sufletul meu pentru grija ce-ați avut-o pentru noi. Doamna doctor, vă mulțumesc din tot sufletul meu că v-ați purtat ca o mamă pentru copii, ați făcut tot efortul. Acum eu sunt pe cale de a pleca de aici.

– Ce-ai bă, unde pleci? zice milițianul.

– Sunt pe cale de a pleca acolo unde veți veni toți, și dumneavoastră veți veni într-o zi.

– Doamnă doctor, vă mulțumesc că ați făcut un efort supraomenesc să vă purtați cu noi așa cum se cuvine și că ați făcut foarte multe lucruri, cu toate presiunile din jur. Dumnezeu să vă binecuvinteze și pe dumneavoastră.

– Domnule Valeriu, dar nu vorbiți așa.

– Doamnă doctor, mai am o rugăminte.

– Spune.

– Dacă puteți să-mi trimiteți un felinar, că eu dacă plec, la noapte să aibă ai mei o lumină lângă mine.

– Da, asta o fac.

– Și vă rog foarte mult să continuați așa și încă odată vă mulțumesc din toată inima.

– Ce bă, ce tot mulțumești atâta? Unde te duci? Nu ieși tu când vrei tu.

– Domnule sergent major, o să plec de-aici, o să plecați și dumneavoastră într-o zi.

– Lasă, bă, poveștile tale, ce știi tu?

– Vă mulțumesc și vouă, camarazilor doctori, pentru tot ce-ați făcut, în numele tuturor. Purtați-vă frumos, rugați-vă lui Dumnezeu să ajungem toți în același loc.

Cam astea au fost cuvintele, după aceea delegația a plecat. Doctorița a mers prin spatele penitenciarului, era un coridor care ducea la cabinetul medical, unde era și laboratorul și camera de Roentgen, dar era o ușă în spate la cameră. S-a oprit acolo și s-a uitat la noi, la Valeriu, am observat-o imediat, pe urmă a plecat mai departe. Foarte mult a impresionat-o. După ce s-a dus, nu ne-a trimis felinar, că n-avea cum să ajungă așa repede. Toată asta a durat cam până pe la 10 jumătate. Pe la 11 deja au început să i se răcească mâinile. Ianolide stătea la capul lui, eu stăteam la corp, că făceam una-alta, i-am adus mâncare, dădeam la ceilalți bolnavi, că eram de serviciu. Iar am venit lângă el, Ianolide vorbea cu Valeriu. A mai venit Mihai Lungeanu și parcă a mai venit cineva pe la cap pe-acolo. Între timp eu l-am cercetat la picioare, la fluiere, am simțit cum se răcește corpul, eu mi-am dat seama că-i gata. A mers așa, a evoluat până a rămas cu ochii deschiși și ultima suflare: ”Acum primește Doamne pe robul tău”.

Am făcut o rugăciune împreună tot timpul ăsta, și a adormit.

(Interviu dat lui Nicolae Itul – Aiudule, Aiudule, ediție îngrijită de Dragoș Ursu și Ioana Ursu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011, pp. 164-170)

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY