11 august 2005. Se stinge Olimpiu Borzea, şeful reţelei de sprijin “Viştea”...

11 august 2005. Se stinge Olimpiu Borzea, şeful reţelei de sprijin “Viştea” a grupului de rezistenţă condus de Ogoranu.

476
0
SHARE

FOTODOCUMENT: Olimpiu Borzea alături de Ion Gavrilă Ogoranu, la Sâmbăta de Sus, în iulie 1988. Arhiva Fundaţiei Ion Gavrilă Ogoranu

FOTODOCUMENT: Olimpiu Borzea (mijloc), alături de Ion Gavrilă Ogoranu (stânga), la Sâmbăta de Sus, în iulie 2001. Foto: Ioana Dobrescu

Olimpiu Borzea a fost şeful reţelei de sprijin Viştea a grupului de rezistenţă armată anticomunistă condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Născut la 31 iulie 1921 la Viştea de Jos, Olimpiu Borzea a aderat în 1936 la Frăţiile de Cruce. În septembrie 1940 a luat parte la acţiunile legionare împotriva dictaturii carliste de la Braşov, preluând în timpul guvernării legionare funcţia de Şef al Tineretului Legionar şi al Frăţiilor de Cruce din judeţul Sibiu. După lovitura de stat a generalului Antonescu din ianuarie 1941, va deveni student la Conservatorul din Timişoara. Combatant pe frontul de est, unde va cădea rănit în aprilie 1944.

Mormântul lui Olimpiu Borzea, din Viştea de Jos.

Unul dintre cele mai bine organizate grupuri de rezistenţă armată anticomunistă, cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu, care a acţionat în partea nordică a munṭilor Făgăraṣ, s-a putut menţine timp de şapte ani datorită unor întregi reţele de oameni de încredere din satele de sub munte, care îi aprovizionau şi îi informau. Dintre aceste reţele de sprijin, una dintre cele mai eficiente a fost cea a învăţătorului Olimpiu Borzea, din Viştea. Acesta a organizat rezistenţa pasivă a în satele din această parte a Ţării Făgăraşului. Timp de patru ani i-a ajutat pe partizani cu alimente şi muniţie, stabilind în zona Viştea de Jos-Viştea de Sus-Olteţ-Ucea-Drăguṣ, puncte în care ascundea provizii ṣi biletele cu informaṭii despre mişcările trupelor de Securitate. Legăturile sale cu grupul lui Gavrilă au fost prin Ion Ilioiu, fraṭii Laurian ṣi Remus Sofonea. Acesta din urmă a murit în casa lui Olimpiu Borzea, care l-a îngropat, în mare taină, în propria sa curte. O îndrăzneală fără precedent în acei ani ai ocupaţiei sovietice, când Securitatea era omniprezentă. Lui Laurian Haşu avea să-i salveze viaţa, îngrijindu-i rănile căpătate în ciocnirile cu trupele armatei ṣi securitatăṭii. În 1955 Olimpiu Borzea avea să fie arestat, iar în 1957 condamnat la moarte. Totuşi, ulterior pedeapsa avea să-i fie comutată în muncă silnică pe viaţă. A fost eliberat în 1964, ca urmare a decretelor de eliberare a deşinuţilor politici, în urma presiunilor exrcitate de Occident asupra regimului comunist din România…

Din volumul III al cărţii “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia Baki Nicoară

 Despre luptatorii din Muntii Fagarasului a început sa se vorbeasca din 1950 în toata Tara Fagarasului. Se stia de luptele acestora cu securitatea si de arestarea celor care le ofereau sprijin. Punctul culminant al existentei luptatorilor în munti a fost în august 1952 când si-au facut aparitia la Cabana Bâlea. În acea perioada oamenii vorbeau cu multa simpatie despre faptele si atitudinea tinerilor luptatori împotriva comunistilor. Legatura lui Olimpiu Borzea din Vistea de Jos cu luptatorii din munti condusi de Gavrila Ogoranu a început la sfârsitul lunii august 1952 cu toate ca lupta împotriva comunismului a început pentru Olimpiu Borzea înca din anii de liceu.

„Prin 25-26 august 1952 cumnatul meu, studentul Ioan V. Bucelea din Vistea de Sus mijloceste întâlnirea mea cu Remus Sofonea si Ion Ilioiu. Am fixat ca zi de întâlnire 31 august dupa ora 22.00 în locul numit „Lazuletul“ de la liziera gradinii noastre din Vistisoara. La data si ora fixata am fost prezenti la locul respectiv Remus Sofonea, Ion Ilioiu, Ioan Bucelea si eu. Toti eram înarmati. Cu Remus Sofonea ma cunosteam înca din 1947 si eram informat de preotul Dumitru Ghindea de rezistenta organizata din Tara

Fagarasului. Baietii ne-au prezentat situatia lor dupa aparitia de la Cabana Bâlea si ne-au cerut sa-i ajutam. Am acceptat sa le oferim sprijin si prin urmare am stabilit în amanunt ceea ce trebuia sa facem. Ca prima urgenta era aprovizionare a si pregatirea pentru iarna. Ne-au dat si ei niste bani pentru a cumpara porumb si grâu. De la început le-am cerut ca numele nostru sa nu fie cunoscut de nici unul din grupul lor, iar la întâlnirile cu noi sa nu vina decât ei doi sau câte unul din ei. Au fost de acord. Primul transport cu alimente l-am facut cu varul meu Vasile D. Cârje din Vistea de Jos la începutul lui octombrie. În acea perioada s-a desfasurat la Fagaras Consfatuirea Cadrelor Didactice din raionul Fagaras, prilej cu care am avut ocazia sa ma informez despre imaginea luptatorilor în zona, dupa episodul Cabana Bâlea. Atunci profesorul Remus Budac mi-a povestit amanuntit ce s-a întâmplat la Cabana Bâlea. În data de 26 octombrie 1952, de sarbatoarea Sfântului Dumitru, am avut o noua întâlnire la Vistisoara, la gradina. Cu mine era si varul meu Gheorghe Anton Borzea care ulterior m-a însotit aproape la toate întrevederile cu Remus Sofonea si Ion Ilioiu. Atunci le-am dat: medicamente, ciorapi, carti si o busola. În data de 8 noimebrie ne-am întâlnit din nou, când le-am dus medicamente si alimente si am fixat un loc pentru corespondenta „lazulet“, lânga un brad la Vistisoara. În data de 6 decembrie ma asteptam ca în cutiuta metalica sa gasesc un bilet de la i pentru ca îi informasem de prezenta în numar mare a militienilor si a securistilor care patrulau zilnic în zona, mai ales în Sâmbata de Sus, Valea Sâmbetei si la liziera padurii Vistisoara – Vistea Mare. La ultima întâlnire i-am rugat sa-i spuna lui Vasile Sofonea din Dragus (al Lascului) toate noutatile întrucât cu acesta ma întâlneam zilnic. În vacanta de Craciun si în cursul lunii ianuarie 1953 am organizat Reteaua de Sprijin Vistea. La început am fost eu, doctor Lucian Stanciu, fratii Ion si Vasile Bucelea si Gheorghe Anton Borzea. În luna mai 1953 a fost o noua întâlnire la Vistisoara când am fixat noi locuri pentru corespondenta precum: drumurile Vistea de Jos – Dragus, Dragus – Vistea de Sus, Vistea de Sus – Vistisoara si pe soseaua spre Oltet. Pentru corespondenta am folosit tot cutii metalice. Eu mergeam aproape în fiecare zi cu bicicleta pe ruta: Vistea de Jos – Dragus – Vistea de Sus – Vistea de Jos. Cautam semnele de avizare (o cioplitura pe un stâlp, pe o pluta sau pe bara podului din Valea Hotarului). Daca era un semn cautam cutiuta metalica la locul stabilit, daca nu plecam mai departe. În luna iunie 1953 m-am întâlnit întâmplator la Fagaras cu profesorul Ioan Grovu, directorul scolii din Sâmbata de Sus. Mi-a spus ca a avut legaturi cu cei din munti prin Ilioiu si Sofonea si ca are sa le spuna ceva foarte important. I-am anuntat pe Remus si pe Ilioiu si am fixat o întâlnire cu ei pe drumul Dragusului la ora 22.00. I-am comunicat profesorului Grovu si acesta a venit la Vistea cu caruta lui si cu un sac de grâu. La ora fixata am plecat împreuna la locul întâlnirii. Remus si Ilioiu au plecat sa discute cu Grovu problemele lor, iar eu cu ceilalti doi camarazi care au venit la întâlnire am ramas la caruta si le-am dat sacul de grâu. La aceasta întâlnire a venit si Gavrila care dorea o întrevedere cu Ionel Cristian.

Atunci s-a fixat si locul respectivei întâlniri. În aceeasi perioada m-am mai întâlnit odata cu ei însotit fiind de Gheorghe Anton Borzea cînd i-am anuntat despre grupul de parasutati în nordul Ardealului. În octombrie 1953 profesorul Grovu m-a cautat la scoala la Dragus. Acesta mi-a explicat de legatura lui si a doctorului Nicolae Burlacu cu parasutistii condusi de Mare Sabin. În luna noiembrie 1953 le-a comunicat celor din munti cele spuse de Grovu si le-am dat ziarul cu stirea despre parasutisti. Începând cu 1954 am avut un mijloc sigur de deplasare si anume un cal si o caruta care mi-a usurat îndeplinirea misiunilor pe care le aveam. În septembrie 1954 Remus Sofonea a venit singur la întâlnirea cu mine. Ion Ilioiu cazuse în lupta si era ranit. Ioan Grovu si dr. Nicolae Burlacu urmau sa se intereseze despre posibilitatile de a pleca din tara pentru luptatori. În Fagaras si Sâmbata de Sus au fost aratate fotografii cu Ion Ilioiu la morga, un trucaj josnic al securitatii pentru ca în realitate Ilioiu era doar ranit. În octombrie 1954 Remus Sofonea a venit la întâlnire cu Ghita Hasu. Au stat la mine, la Vistisoara, doua zile Ghita si o saptamâna Remus. În 25 octombrie Ion Grovu ne-a anuntat ca dr. Nicolae Burlacu a fost arestat. Tot în luna octombrie Remus Sofonea si Ghita Hasu au actionat la Vistea cînd se desfasura înscrierea în întovarasire. În noimebrie 1954 am stat cu Remus la Vistisoara. Era foarte abatut. Mi-a lasat caietul lui cu însemnari si mai multe obiecte din os facute de ei în munti. La putin timp Remus avea sa fie ranit la picior si apoi sa se sinucida la mine în casa în Vistea de Jos“ povesteste Olimpiu Borzea.

Timp de 3 ani a fost suspectat de comunisti, dar niciodata nu s-a putut dovedi ca lucreaza pentru luptatorii din munti. În luna martie 1955 Olimpiu Borzea a fost pentru prima oara arestat. Fiind inspector scolar, a fost trimis în inspectie la Tântari. În drum spre aceasta localitate, în dealul Persanilor, a fost rapit si dus la securitatea din Brasov. A fost anchetat de colonelul Gheorghe Craciun. Aici a stat în celula cu Mircea Craciunescu. Dupa doua zile de ancheta a fost lasat sa mearga sa-si continue ancheta. Întors acasa l-a anuntat pe profesorul Remus Budac din Cârta de cele întâmplate, rugându-l sa comunice lui Ioan Gavrila ca „Vistea a cazut“. Totodata, luptatorii din munti au fost atentionati sa fie prudenti si sa evite pe cât posibil zona Vistea. La 8 octombrie 1955 a fost arestat pentru a doua oara. Era perioada în care se punea în aplicare plecarea în Grecia a luptatorilor.

Olimpiu Borzea se afla pe drumul dintre Bucuresti si Giurgiu în momentul în care a fost arestat. Timp de doua saptamâni a fost anchetat la Ministerul de Interne dupa care a fost transferat la Securitatea din Brasov. Aici capitanul Deitel, colonelul Mois, capitanul Alexandrescu, capitanul Ivan si seful de arest Ioska Toth l-au terorizat psihic timp de 1 an si zece luni în anchete continue.

În perioada 15 – 20 iulie 1957, alaturi de ceilalti componenti ai lotului I, a fost judecat la Sibiu de catre Tribunalul Militar Cluj.

Olimpiu Borzea a fost condamnat la moarte pentru: complicitate la crima de uneltire împotriva securitatii interne si externe a RPR, complicitate la crima de acte de teroare si constituire de bande în scop terorist si delictul de detinere ilegala de arme. În sentinta nr. 136/15 iulie 1957 reprezentantii tribunalului l-au caracterizat ca fiind un element pervers si dusman de moarte al regimului. Încarcerat la închisoarea Uranus din Bucuresti, Olimpiu Borzea a facut recurs, care a fost însa respins, dupa care a cerut gratierea. Timp de sase luni a fost tinut cu lanturi la mâini si la picioare si anchetat. La sfârsitul lunii noiembrie Olimpiu Borzea a trait cele mai cumplite momente din viata lui. Urma executarea sentintei, adica împuscarea.

„M-au bagat într-o celula îngusta, cât o cabina de telefon, în care era doar un scaun. Peretii erau stropiti cu sânge si aveau urme de gloante. În fata în dreptul capului era un suport cu un pistol. În câteva secunde, care mi s-au parut ore, prin fata ochilor mi s-a derulat întreaga viata, cu toate bucuriile ei, cu toate tristetile ei si mi-am dat seama ce va urma. Voi fi împuscat. Auzeam în continuu vocile dragi ale familiei, care parca îmi spuneau: stai linistit, totul va fi bine. Stiam ca familia este alaturi de mine si acest lucru îmi da speranta ca voi trai. Imaginea prezenta si imaginea din subconstientul meu se contraziceau. Era o lupta continua. Si eu la rându-mi eram curios cine va câstiga lupta. Asa cum credinta m-a ajutat sa rezist terorii din ancheta eram sigur ca si acum Dumnezeu ma va salva. Secundele se scurgeau si eu asteptam. Fiecare zgomot amplifica starea mea de groaza. De la un timp m-am linistit. M-a învaluit o putere venita de undeva care mi-a impus un sentimet de tarie si siguranta. Parca vorbeam cu acel pistol care ma ameninta:

– Te împusc, spunea el!

– Niciodata nu vei reusi. Credinta mea ma va salva de la moarte, am spus eu.

– Nu vezi ca nu mai ai nici o sansa sa scapi?

– Copiii si sotia ma asteapta de ani de zile. Le sunt singurul sprijin si trebuie sa-mi îndeplinesc atributiile de sot si tata. Nu am facut nimic rau pentru care sa platesc cu pretul vietii.

– Mai ai 5 secunde

– Voi scapa!

– Mai ai o secunda si… POC!!

– ………………………….

Mi-a întrerupt dialogul o discutie telefonica a comandantului închisorii, a carui voce razbatea pâna în celula în care ma aflam eu:

– Da, este Olimpiu Borzea. Executam ordinul acum.

Nu puteam decât sa-i dau dreptate pistolului ca clipele mele de viata s-au sfârsit. În acel moment cineva a si reglat pistolul în dreptul capului meu. Am simtit atunci cum peretii încaperii s-au apropiat unul de celalalt, iar denivelarea din usa, care ajungea pâna la pieptul meu m-a imobilizat. Au urmat câteva minute de asteptare, minute pline de tensiune. Cu putinele puteri pe care le mai aveam încercam sa ma reculeg pentru a putea muri cu demnitate în fata lor. Am auzit miscare si usa camerei de executie s-a deschis.

– Iesi afara, banditule!

Era comandantul închisorii care cu gesturi dure si foarte nervos m-a împins în încaperea de vis-á-vis. Ma aflam într-o alta sala de executie. În fata mea erau doua grupuri de soldati cu baionete la arma care asteptau doar un semn de la comandantul lor pentru a-si face datoria.

– Treci în fata plutonului de executie, banditule a racnit comandantul.

Abia târându-mi picioarele legate în lanturi, am încercat sa ajung la locul indicat.

– Ia pozitia de drepti, banditule!

M-am conformat. Îi citeam pe fata desfigurata de ura ca abia astepta sa ma execute. Nu mi-a ramas decât sa ma gândesc la familia mea si sa îl rog pe Dumnezeu sa ma întareasca. Am apucat doar sa zic în gând „Doamne ajuta-ma“ si am auzit aceeasi voce:

– Se comuta pedeapsa cu moartea la munca silnica pe viata.

Era ora 13.25. O liniste adânca m-a cuprins si am simtit lânga mine pe toti cei dragi de acasa. Puteam sa îi ating, erau toti prezenti: parinti, copii si sotie. Nu-mi venea sa cred ca Dumnezeu mi-a oferit aceasta sansa. Dupa atâtia ani era prima data când îmi vedeam întreaga familie. A fost inexplicabil. Acum, dupa atâtia ani (n.a. 1997) sunt convins ca totul a fost real. Dumnezeu mi i-a adus lânga mine, sa-i vad, sa-i ating si sa ma ajute.“

Olimpiu Borzea a fost transferat apoi la Jilava unde a ramas timp de 7 luni. Închisoarea era renumita pentru cruzimea gardienilor si conditiile încarcerarii. Aici eroul a trait alte clipe de cosmar.

Semnificativ pentru ceea ce a suportat la Jilava Olimpiu Borzea, este urmatorul dialog:

„- Întoarce-te cu fata la perete, banditule, nu vezi ca a intrat o femeie în încapere? a urlat locotenentul.

– Nu a intrat o femeie, a intrat un sergent major – am replicat eu linistit.

La raspunsul meu femeia gardian mi-a zis:

– Esti fericit ca ai scapat de condamnarea la moarte, dar tot în puscarie vei muri. Te vom trimite într-o zi, în plic, acasa la ai tai. Acum ai fi scapat usor, FOC si gata!

Nu am comentat nimic. Locotenentul a continuat:

– Ce ai vrut sa te faci, banditule, ministru?

– Nu, n-am vrut sa ma fac ministru. Am fost mai mult decât atât. Eu am fost OM.

Locotenentul nervos mi-a raspuns:

– Cum? A fi om e mai mult decât a fi ministru?

– Da, domnule locotenent. Ministru poate fi oricine, însa om adevarat, nu.

Acest dialog a determinat, alaturi de condamnarea mea, tot tratamentul pe care l-am primit în închisoarea Jilava. A durat 7 luni“.

În iulie 1958 Olimpiu Borzea a fost mutat în lanturi si cu paza dubla la Aiud. Comandantul acestei închisori era atunci un evreu numit Coler. În temnita din Aiud, Olimpiu Borzea s-a îmbolnavit de TBC.

„Am fost bagat într-o celula alaturi de toti detinutii bolnavi de tuberculoza. Aici toate saltelele si paturile erau pline de sânge si îmbâcsite de mizerie. Camerele de detentie nu au fost deparazitate sau curatate înainte de a ajunge noi aici“.

Din zi în zi starea sanatatii lui se agrava. Tusea încontinu si scuipa sânge. Dupa zile de suferinta a fost dus la spitalul închisorii.

Chiar daca nu primea tratamentul necesar, era mai bine decât în celula. Aceasta situatie a durat pâna când comandant al închisorii a fost numit colonelul Craciun. Era persoana care l-a rapit si anchetat pe Olimpiu Borzea la Brasov. Prima masura pe care Craciun a luat-o a fost sa transforme capela religioasa din incinta închisorii în celula, pentru izolarea detinutilor.

„Era luna noiembrie. Afara era deja foarte frig. M-a aruncat într-o celula de 3X1,5 metri. Pe jos era apa amestecata cu motorina. Încaperea avea un geam mare fara sticla, o soba ca decor si o tineta fara capac. Am primit o patura abia la miezul noptii. Simteam cum îmi intra frigul în oase. Din cauza apei stateam numai în picioare. A doua zi dimineata patura mi-a fost luata. În acest regim m-au tinut saptamâni în sir“.

Regimul sever de la Aiud, dar si din celelalte închisori i-au distrus sanatatea lui Olimpiu Borzea. TBC pulmonar, TBC osos, TBC ganglionar, Zona Zoster, hepatita, afectiuni renale au fost bolile pe care le-a contactat în închisoare si care îl urmaresc toata viata pe Olimpiu Borzea.

„Când am avut Zona Zoster nu m-am putut îmbraca timp de 6 saptamâni. A fost cumplit. Deasupra sternului s-a colectat o punga de puroi cât un cap de copil. Dupa mai mult timp am fost operat si au fost extrase de acolo 1,5 kg. de puroi. Credeam ca nu mai scap cu viata“.

Tot ceea ce a îndurat în închisoare, psihic si fizic, s-au sters în momentul în care l-au anuntat ca va fi eliberat.

„Era în august 1964. Detinutii discutau ca s-a dat un decret prin care vom fi eliberati. Cu totii asteptam sa fim anuntati ca putem pleca acasa. De câte ori aparea un gardian printre noi îi urmarea fiecare gest, fiecare cuvânt. Într-o zi mi-am auzit numele strigat. Eram în sfârsit pe lista celor care plecau acasa. Traiam si puteam fi liber. A fost ceea mai frumoasa zi din ultimii 9 ani. Am plecat spre Vistea. În gara m-a asteptat tot satul. Am trait alte emotii, dar de data aceasta, lacrimile erau de fericire. Erau acolo parintii, sotia, copii, vecinii si toti apropiatii mei. Toti erau curiosi sa afle prin ce am trecut si câte am suferit. Dupa ce am coborât din tren toata lumea vorbea, întreba si asteptau raspunsuri. Ne-am îmbratisat si am plâns împreuna. Si eu eram curios sa aflu ce se întâmplase cu familia mea, cu prietenii mei, în cei 9 ani cât am lipsit. De mine s-a apropiat o fetita, care m-a privit îndelung nedumerita. Apoi s-a întors catre sotia mea si a întrebat-o:

– Acesta este taticul meu?

Abia atunci mi-am dat seama ca fetita era fiica mea. Lacrimile mi-au inundat obrazul. Am încercat sa o iau în brate, dar puterile îmi erau epuizate. Eram multumit ca sunt în viata si ca îmi revad copiii.

Am plecat spre casa si au urmat zile întregi în care casa mea era plina cu oameni care voiau sa stie totul despre detentia mea. Am povestit cu lux de amanunte cruzimile la care s-au dedat comunistii si securistii.

Sotia mi-a relatat tot ceea ce a îndurat în lipsa mea, cum a crescut copii si a întretinut gospodaria. Am realizat ca cei ramasi acasa au avut de îndurat orori la fel de mari, daca nu mai mari decât noi cei care am fost închisi“.

Olimpiu Borzea a fost internat timp de 2 ani în sanatoriile de la Timisul de Sus, Avrig si la Spitalul Mârzescu pentru tratament TBC. A încercat sa-si gaseasca un loc de munca în învatamânt, dar de fiecare data a fost refuzat. Prigoana comunista continua si în asa-zisa libertate. S-a angajat ca muncitor necalificat. La început ca preparator fito unde lucra cu substante toxice, mediu care i-a reactivat boala de plamâni. În timp a reusit sa ocupe un loc de munca apropiat studiilor, dar dupa nici doua luni un anume Pandrea, comunist, l-a întrebat:

„- Ce cauti, banditule, aici?“

A fost dat afara si la putin timp, în 1967 s-a pensionat de boala. În pensie fiind nu a fost scutit de un regim cu anchete, confiscari si urmariri permanente din partea securitatii. Ultima descindere a securitatii la domiciliul lui Olimpiu Borzea a vut loc în toamna anului 1989.

„Evenimentele din decembrie 1989 mi-au dat speranta. Dar au trecut 7 ani fara schimbari. În 1996 dupa alegeri, am prins din nou încredere în viata, în adevar si dreptate. Nu as vrea sa ma însel din nou. La cei 76 de ani ai mei, doresc ca neamul românesc sa ajunga acolo unde îi este locul, iar binele sa învinga raul pentru totdeauna. Sper ca nici o generatie de acum încolo sa nu mai sufere cât noi.

Mi-as dori ca tinerii de astazi sa înteleaga efortul si lupta noastra pentru adevar si credinta. Nu am fost niste banditi asa cum ne-au etichetat comunistii. Am vrut doar sa traim liberi si sa stârpim minciuna. Daca lupta noastra nu si-a atins scopul mi-as dori ca voi cei care ati luptat în ’89 sa realizati acest lucru“.

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY