29 iulie 1979. Moare, în mizerie, Radu Mironovici, la Ţigăneşti.

29 iulie 1979. Moare, în mizerie, Radu Mironovici, la Ţigăneşti.

292
0
SHARE

La 29 iulie 1979 se stingea, într-un total anonimat şi într-o cruntă mizerie, ultimul supravieţuitor al grupului de fondatori ai Legiunii Arhanghelul Mihail, comandantul Buneivestiri Radu Mironovici. 

Redăm mai jos articolul „Ultimul Văcăreştean”, publicat la 10 ani după eveniment de Victor Corbuţ, devenit între timp cetăţean al lumii libere:

„Ultimul văcăreştean care ne va părăsi va fi Radu Mironovici, primul sef al gărzii de la icoană, aflată in acea cameră a casei lui Al. Butnaru din Str. Florilor nr. 20, Iasi unde, inainte cu 52 de ani luase naştere Legiunea şi unde era şi primul ei sediu. Fiind unicul legionar din lumea liberă care am asistat la înmormântarea lui, am să schitez pentru camarazii de acum şi pentru cei care ne vor urma, acest ultim episod cu sfârşitul ultimului văcăreştean. Fac acest lucru după 10 ani de la plecarea mea, convins că astazi, in conditiile existente in tara şi in lume, nu voi aduce nici un prejudiciu celor rămaşi acolo, in cazul că mai sunt in viată.

Era vara anului 1979. La rubrica „decese” in gazeta „România Libera” se anunta laconic moartea lui Radu Mironovici în comuna Tiganesti, Ilfov, înmormântarea având loc a doua zi in cimitirul din localitate. 
Cum ziarele comuniste nu sunt citite nici măcar de partizani, era greu de admis că va fi mai mult de o mână de oameni care să afle vestea şi cu atât mai greu de presupus că cei cari o vor afla, multi putini, vor avea timp suficient, ca in câteva ore câte mai rămâneau, să-si poată aranja socoteala să ajunga la Tiganesti, cu atât mai mult ca era zi de lucru.

Mai era şi altceva: teama, frica, laşitatea umană, dacă termenul nu e prea dur. Cel care mergea la o asemenea inmormantare trebuia să suporte anumite consecinte care puteau fi foarte neplacute pentru unii si mai mult sau mai putin neplacute pentru altii, in raport de cum era vazut fiecare, adica în raport de dosar. Si, cum, vorba romanului, camasa e mai aproape decat cojocul, se vor lasa mai degraba pagubasi. Se va vedea ca asa a si fost, pentrucă din 22 de milioane de romani, cat era populatia tarii, la moartea lui Radu Mironovici, întemeietor al Miscarii Legionare si unul din cei cinci vacareşteni, fondatori, au fost prezenti 7 (sapte) inşi: 3 legionari, 2 agenti cu msiune specială şi două bătrânele, tărănci din sat. A opta persoană era o rudă a răposatului stabilită in străinatate şi aflată acolo absolut intâmplator. In orice caz nu făcea parte din populatia tarii. Desigur, nu se poate spune ca cei cari au aflat de acest deces, in sufletul lor nu au rostit o scurtă rugăciune pentru odihna lui veşnică.

Cu mici exceptii -Vasile Băncilă, Ion Petrovici, Radu Gyr, Nichifor Crâinic, episcopul bihorean Iuliu Hirte-, anunturile mortuare erau publicate in ajunul zilei de inmormântare sau de cele mai multe ori după ce erau îngropati. Aşa a fost cazul lui Victor Medrea, Ilie Niculescu, Stere Mihalexe, I. V. Georgescu, Stefan Cârjan, Decebal Codreanu, fratele mai mic al Căpitanului şi cine ştie câti altii pe cari nu-i mai ştiu.

*

Un autobus local trecea prin Tiganesti. Mi-a rămas timp să-mi sun câtiva prieteni. Nu aflaseră nimic. Matei Coriolan, şi el vechi cunoscut al decedatului, se hotărăste să vină cu mine. A doua zi luam autobusul şi după circa o oră ajungem la Tiganesti, unde tragem direct la preotul satului. Ne-a primit şi prezentându-ne, am observat că ne studia şi ne cântarea cu coada ochiului. Se vedea treaba ca nu i-am inspirat prea mare incredere tocmai dela început, astfel că, drept măsură de sigurantă, a dat drumul la vechea placă, devenită manie şi obsesie pentru orice cetătean care trăieşte într’o tară comunistă: „Stiti Dvs., tovarăşi, iubiti credinciosi, -îi da inainte părintele- răposatul a fost un om de omenie dar îsi avea păcatele lui şi greşelile lui fata de tară şi pentru cari a trebuit să platească, dar, clasa mucitoare până la urma l-a iertat şi…” şi alte asemenea bazaconii.

Avea şi părintele, se vedea bine, o experientă acumulată de-alungul anilor şi cine ştie, o fi fost şi el câtiva ani in vreo închisoare (nu l-am întrebat, dar era ceva la ordinea zilei), unde a învătat de la ceilalti acel cuvant de ordine dezgustător dar ca o a doua natură, oriunde pe pâmânt unde domneşte diavolul: „Decât să plăngă mama, mai bine plângă mă-ta”. Deci, dece să nu se pună la adăpost şi sfintia sa, mai ales că ştia ce se intamplase chiar recent răposatului. Treptat însă, după ce i-am spus cine suntem şi ce hram purtăm, s-a mai muiat părintele şi i-a venit inima la loc, încât după putină vreme a întors-o exact invers şi a început să ne vorbească altfel.

Ne-a povestit domol cum l-a cunoscut; cum înainte cu vreo doi ani i-a murit sotia, pe care tot el a inmormântat-o in cimitirul satului. Acest cimitir era chiar lângă noi. Ne aflam chiar in el, deoarece şi biserica şi casa parohială erau la un loc cu cimitirul. Răposatul, după ce dânsa a murit, venea in fiecare zi, indiferent de anotimp, la mormântul ei, unde stătea ore intregi ingenunchiat şi se ruga. Apoi, de ani de zile, el se ocupa de întregul cimitir. Cosea iarba şi se îngrijea de toate mormintele.

Intr-o zi, chiar recent de tot, a continuat părintele, un cetătean din sat, fără nici un motiv, s-a luat de el, in timp ce se indrepta spre cimitir, şi a început să-l bată cu un par, rupându-i până la urmă o mână. Desigur, această brutulă agresiune a fost dirijata de undeva, pentru ca nimeni nu se leagă de un om aşa din senin, mai cu seamă că decedatul era cunoscut bine de săteni şi tratat cu multă omenie.

La scurtă vreme dupa aceasta întâmplare, a avut o criza de ficat (daca imi amintesc bine) şi parintele l-a dus in grabă la spital. S-a spus in final ca a fost adus prea târziu şi interventia nu a reusit. Aşa a murit Radu Mironovici, ultimul văcăreştean.

Am iesit din casa, lasandu-l pe parintele sa se pregateasca de slujba inmormantarii. Am intrat cu Matei in mica biserica. O biserica straveche in care pentru a putea intra a trebuit sa ne plecam capetele ca sa nu ne lovim de ginda de sus a usii. Acolo se afla Radu Mironovici, asezat într-un sicriu acoperit cu stergare tesute din in şi cânepa, cu podoabe româneşti lucrate de ţărăncile din sat, care-i aminteau de Bucovina lui dragă. Pe fata-i senină înmărmurise acel zâmbet de iubire creştina şi pace, asa cum il cunoscusem încă de la Jilava, in iarna anului 1934 şi cum l-au cunoscut toti legionarii.

Mâna îi era bandajată până la cot cu un tifon zdrentuit, folosit de mai multe ori. Era mâna rupta recent de parul cu care a fost lovit în plină zi, în sat, de către o lepădătură de om nou aşa cum a fost conceput de Marx şi ceilalti corifei cari, aşa cum se anuntă, curănd se vor prăbusi pentru totdeauna de pe piedestalul făurit din crimă şi minciună.

In mica bisericută vegheau doar două fiinte; două bătrâne din satul Tiganesti.

După ce am iesit, ca să îl întâmpinăm pe preot care trebuia să fie gata pentru oficierea ceremoniei, m-am intors instinctiv inapoi in biserica, de unde plecasera deja şi cele două femei. Eram singur. Am ridicat la repezeala reverul înalt până la gât al vestonului decolorat, fost cândva de culoare neagră în care era îmbrăcat decedatul, am văzut gulerul cămăşii verzi în care era îmbrãcat, centura şi diagonala. Am tras reverul la loc şi am iesit. După câte imi amintesc, nu am spus acest lucru nimănui, nici măcar camaradului meu Matei, ca să nu-si faca cumva mustrări când va ajunge la anchetă, şi nu va putea rezista să nu spună tot.

Când am iesit, părintele se şi apropia, îmbrăcat în odăjdii. Mai sosise o persoană. Am recunoscut-o imediat, desi trecuseră 55 de ani de-atunci. Era Ion Aldea, de origine de la Sibiu, arestat şi el ca şi mine şi depus cu acea ocazie la Jilava. Eram deci de-acum trei legionari, apoi cele două bătrâne plus cei doi neidentificati dar bănuiti, cari au şi plecat mi se pare chiar in timpul slujbei. Părintele a fost al optulea, dacă ar fi ramas cu totii până la capăt.

Parintele parca era foartc multumit; poate arăta chiar fericit. La urma ne va spune emotionat: Acum Radu Mironovici poate fi liniştit că a fost dus la groapă de trei legionari.

Terminat prohodul, am luat sicriul, eu într-un capat, iar Matei cu Aldea la celalalt. Abia am reusit să trecem pragul şi la câtiva pasi m-am poticnit. Ceilalti doi nu mă puteau ajuta pentru că povara era foarte grea şi pentru ei. Părintele mi-a dat o mana de ajutor. Groapa era doar la vreo 20 de paşi de noi. Până la urmâ am ajuns şi cu ajutorul groparilor l-am coborît in mormânt. Abia mă mai puteam tine pe picioare. Secretul il vom afla imediat. De dincolo de gardul care inconjura cimitirul şi bisericuta, câtiva tărani, descoperiti, tinându-şi caciulile in maini, priveau cu un fel de teamă şi îngrijorare. Desigur, li se va fi spus să stea acasă. Au stat, ce e drept, pentru ca acestia de dincolo de gard, erau la munca tocmai in acel loc de unde puteau privi, fără sa poată fi învinuiti că au participat efectiv.

Am rămas cu totii până la urma, când mormântul era gata acoperit. Nici flori nu au fost puse la căpătâi, decât busuioc şi poate o legătură de cicoare. Multumiti de ce am făcut, ne-am retras cu părintele in casa lui, la o mică pomană. Aldea însusi plecase fără să observăm!

„Acum, sa va spun ceva”, a început parintele: „Sicriul a fost din fier forjat, lucrat de camarazi bucuresteni”. Atât pot să vă spuna, a sfârşit el „şi iată dece a fost atât de greu”. Dar să nu va supărati; v-ati facut o sfântă datorie”. Părintele iarăsi a continuat: „Acum, inainte de a pleca, să vă duc sa va arat ce avere a lasat in urma sa decedatul”. L-am insotit într-o incăpere a casei parohiale, in care ne aflam.

Când ne-am oprit, părintele ne-a arătat într-un colt al încăperii o foaie de cort veche şi rupta pe alocuri, legata cu cele patru colturi în forma unei boccele, pe care o puteai lua cu uşurintă in spinare.

„Iată averea pământească pe care o lasă in urma sa Comandantul Legionar al Bunei Vestiri, Radu Mironovici”, a exclamat părintele stergându-sl pe furiş o lacrimă.

„Peste 40 de zile va poftesc la parastas, cănd voi da de pomana tot ce se cuprinde in această boccea invelită in foaie de cort”, a continuat cuviosia sa, conformandu-se dorintei decedatului.

La parastas nu am mai fost. Pentru ce nu am fost, nu e nevoie să întrebati. Nu am aflat până astazi ce cuprindea foaia de cort şi dacă a fost cineva la parastas. In drum spre casă, imaginea mormântului lasat in urmă poate pentru totdeauna, bocceaua din foaia de cort zdrentuita şi amintirea sicriului din fier forjat sub a cărui apăsare m-am poticnit, vor rămâne pe veci in memorie.

Transmit acest fragment de istorie legionară camarazilor legionari de azi, de mâine şi de totdeauna pentrucă alături de Majadahonda, Padurea Tâncabesti şi Mittersill – pentru a mă limita doar la atât- să rămână jalon veşnic viu şi etern valabil pe drumul de mit al Legiunii.

Victor Corbut

Revista Carpatii, Madrid, Anul XXXVIII, Nr. 62/63, 1989

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY