Vasile Motrescu – un erou al Bucovinei

Vasile Motrescu – un erou al Bucovinei

7957
0
SHARE

de Iulian-Iustin Melinte

Bucovina, ţinutul pe unde odinioară Dumnezeu umbla desculţ nu a fost înzestrat de Creator doar cu locuri minunate, nu a fost presărat doar cu mănăstiri şi locaşuri sfinte, această zonă a dat Istoriei şi oameni care au punctat cu sufletul şi faptele lor, Calendarele. Românul creştin, ţăranul de pe cuprinsul Ţării nu a acceptat altă stăpînire decât puterea divină. Hidra roşie bolşevică, impusă de istorie pe cuprinsul ţării a făcut ca nenumăraţi înaintaşi să ia atitudine, să se opună ateismului comunist şi bolşevizării României. Unii au luptat cu puterea cuvîntului, alţii au sabotat cu manifeste însă nu puţini au fost cei care cu arma în mînă au luat calea codrului, a muntelui de unde au atacat punctele roşii de pe cuprinsul localităţilor patriei.

Partizanii din munţi, cum sunt cunoscuţi aceşti demni urmaşi ai sfinţilor noştri voievozi, au îndurat frig, vînt, foame, arşiţă, trădări, oprobiul comunităţii din care făceau parte dar şi singurătatea înaltului, sperînd că prin lupta lor vor reuşi alungarea cotropitorilor de la Răsărit. În Bucovina, acţiunile de luptă ale partizanilor contra Armatei Roşii au început la jumătatea lunii aprilie 1944, sub patronajul unui Comandament româno-german. Se efectuau misiuni de patrulare, recunoaştere ajungându-se la ambuscade, diversiuni şi chiar incursiuni în spatele liniilor sovietice. După actul de la 23 august 1944, acţiunile au mai slabit în intensitate astfel că majoritatea partizanilor s-au întors acasă. De pe la începutul anului 1945, foştii luptători încep să fie urmăriţi pentru activitatea lor desfăşurată împotriva trupelor sovietice astfel că partizanii se întorc în munţi reluînd lupta împotriva noii orânduiri comuniste.

În apropierea Rădăuţiului, în comuna Vicovu de Jos se năştea la 11 octombrie 1920, ca fiu al lui Pentilei şi Sofia Motrescu, Vasile. Tatăl, Pentilei Motrescu a fost primar în comună din partea Partidului Naţional Liberal. A absolvit 7 clase primare şi pînă la începutul războiului a făcut agricultură pe lîngă gospodăria părinţilor. Era pasionat de istorie şi ca mai toţi bucovinenii aflaţi înainte sub stăpînire străină (austriacă) avea dezvoltat un puternic simţămînt naţionalist. Părinţii Motrescu şi-au educat copiii, Ion, Constantin, Vasile şi Gheorghe în spiritul valorilor naţional-creştine, avînd un adevărat cult pentru muncă şi morală religioasă. Toţi ai casei erau “citiţi,, astfel că familia era abonată la ziarele şi revistele vremii cum ar fi “Universul” , “Glasul Bucovinei” , “Satul” , “Curentul”.

Împlinind vârsta de 22 de ani, Vasile este încorporat la arma Vînători de Munte şi participă la Kerci, în Crimeea, lîngă Strâmtoarea Perikop spre Caucaz, la Feodosia. După ce în 1944 primeşte 21 de zile de concediu, întors în dulcea şi mirabila lui Bucovină şi văzînd modul cum noile autorităţi comuniste tratează populaţia, pe însăşi familia sa care făcuse parte din alt partid, se revoltă, ia calea muntelui şi se alătură partizanilor conduşi de putneanul, Constantin Cenuşă.

Se căsătoreşte în 1948 şi are doi copii. În 1951, se predă la insistenţele familiei. A fost condamnat de către Tribunalul Militar Iaşi, la ani grei de temniţă. Securitatea are însă un plan, cu Vasile şi-i propune, în schimbul scurtării pedepsei să se deplaseze, însoţit fiind de doi securişti deghizaţi în partizani, în Făgăraş pentru prinderea celui mai temut “bandit”, Ion Gavrilă Ogoranu. Ajunşi în acea zonă demască planul securităţii şi-i atenţionează pe fraţii partizani făgărăşeni de complot. Iată ce spune în 1991, Ion Gavrilă Ogoranu despre acest aspect : “Am fi căzut sigur ( în capcană ), dacă în acea grupă de falşi partizani nu s-ar fi aflat un bucovinean înalt, în haine naţionale, Vasile Motrescu, care ne-a salvat viaţa.” (Adrian Brişcă, O zi din viaţa unui partizan. III, în A.T., nr. 4/1994, p. 101) .

Pentru că a “eşuat” în acea misiune, Vasile Motrescu a fost condamnat, pe 29 mai 1952, la 23 de ani şi şase luni închisoare pentru tâlhărie, instigare publică şi asociere contra liniştii publice. La aflarea acestei noi sentinţe, Motrescu se refugiază iar în trupul munţilor bucovineni, alăturîndu-se grupului condus de Gavril Vatamaniuc şi împreună atacă mai multe cabane, stîne pentru a face rost de hrană, îmbrăcăminte dar şi pentru a-i pedepsi pe pădurarii care pactizau cu comuniştii. Grupul construieşte în toamna anului 1954, un bordei în pădurea de la Bâtca Corbului, unde vor ierna în acel an. Pe 18 ianuarie 1955, securiştii au atacat bordeiul grupului Vatamaniuc, ocazie cu care Vasile Motrescu a împuşcat mortal doi soldaţi, pentru a putea să fugă. În urma lui a lăsat pe lângă alimte şi arme, un fel de jurnal pe care scria: ”Către călăii Neamului Românesc”, semnat partizan V. Motrescu. După atacul Securităţii de la Bâtca Corbului, Vasile Motrescu a părăsit grupul Vatamaniuc, acţionând pe cont propriu. În perioada 1955 – 1958, el s-a refugiat prin pădurile Bucovinei, însă a locuit şi pe la Gheorghe Calancea şi Vasile Marciuc, doi săteni din Vicovu de Jos. Pe 30 ianuarie 1956, Motrescu este condamnat din nou, de această dată la moarte prin împuşcare pentru ”acte de teroare”, din cauza activităţii desfăşurate în cadrul grupului Vatamaniuc.

Vasile Motrescu este cunoscut ca singurul partizal care a lăsat un jurnal şi un Testament, în care descrie stările trăite în munţi, singurătatea, frigul, foamea, dorul de cei dragi dar şi sentimentul de ură împotriva orînduirii păgîne, bolşevice. ”Din Pădureţul am plecat la Ursoaia, am găsit o urmă de bocanci suspectă pe calea coborâtă în vale de pe râul Ursoaiei, am plecat de unde venea urma m-am dus cu ea până la baraca Ursoaia unde lucrează feciorii lui Ifrim a Babii din Voivodeasa am făcut pândă puţin să văd ce mişcare este în baracă, m-am scoborât în marginea pârâului Ursoaia unde trage lemne Negru, am făcut pândăla marginea pârăului până ce au trecut cu lemnele la vale fără să mă arăt la ei, foarte obosit m-am dus de am dat târcoale la baracă la Negru fiindcă îngheţasem de frig vărsam venin verde şi mă durea grozav capul, m-am dus de la baracă fără să mă mai simtă cineva flămând, bolnav şi amărât, am început să plâng şi în acele momente eram bucuros să mă şteargă Dumnezeu de pe pământul celor vii, de la baraca de la Negru m-am dus pe coasta Ursoaiei şi fără nimic am făcut puţin foc de m-am încălzit la picioare. Pe lângă tot necazul şi durere mea, am mai ars şi pătura. După ce m-am încălzit pe la 24 noaptea am plecat mai la deal, îmi era frică să nu se vadă focul din drum, nu puteam să stau jos căci mă duceam pe coastă la vale, puţin mai la deal mai făcui puţin foc, am tras zăpada şi având lemne pe foc şi obosit am adormit pe zăpadă ca căprioara fără foc până în zori de zi”, aşa s-a derulat ziua de marţi, 24 martie 1953, conform jurnalului lui Vasile Motrescu. Singur, în munţi, de Sfintele Paşti, partizanul Vasile Motrescu scria : “Stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia” “Credinta in Dumnezeu a fost arma mea cea mai puternica.” – Vasile Motrescu, Jurnal din timpul rezistentei armate din munti

Testamentul scris de Vasile Motrescu denotă dârzenia, hotărârea de a nu-şi trăda Ţara, Neamul . Pare testamentul luptătorului român pentru neatârnare, de pe întreg cuprinsul patriei. “Eu, Motrescu P. Vasile, am executat testamentul lui Ştefan Vodă, şi urmaşilor mei le poruncesc să-l execute ori de câte ori va veni vrăjmaşul să le calce ogorul şi va râvni la avutul ţării, la libertatea lor, ori de câte ori va veni restriştea peste ţara lor, să nu plece capul în faţa vrăjmaşului şi a străinului ori de ce naţie şi ori de ce neam ar fi. Mai bine lăsaţi să vă cadă capul lovit de sabie decât să fiţi laşi şi trădători, căci sunteţi urmaşii străbunilor daci care v-au lăsat în moştenire petecul de pământ apărat de ei cu ghioaga şi stropit cu sânge, lacrimi şi sudoare din belşug.”

A scris poezii simple, acolo în singurătatea muntelui însă pline de patos, de spirit creştin românesc.

Codrule drag

Mi-a cântat o păsărea
Că vin câini pe urma mea.
Nici n-apucai să mă culc
Și trcbuie să mă duc
De pe coastă la Haciung,
La poiana Mese-n fund.
La Vicov și prin poieni
Stau la pândă milițieni.
Mă păzesc când vin în sat
Să-mi iau ceva de mâncat
Mănânc fragi, frunze de fag
Și la sat eu nu mă trag.
Dacă vin la sat, la vale,
Îmi iau crucea în spinare.
Frunză verde trei smicele
La preluca din Pormele
Strânge-o fată floricele.
Fata strange viorele
Și eu cânt doină de jele.
Dumnezeul vieții mele,
Codrule, sub umbra ta
Mi-am trăit viața mea
Când sta lumea-n închisori.
Tu mi-ai fost de ajutor
De-acasă când am fugit
De comuniști hăituit.
La tine când m-am suit
Tu mi-ai zis ,,Bine-ai venit!”
Tu mi-ai dat pat de dormit,
Cetină de-acoperit
Și locuri tari de trăit
De dușmani m-ai ocrotit
Și de lume m-ai ferit.
Codrule, scump frățior,
Tu mi-ai dat când a fost dor
Cărniță de țăpușor,
Apă rece din izvor.
Cât îi Pietroasa de lată
Nici o palmă nu-i lăsată
De-al meu picior necălcată
Cât îi Ascunsu de lung
Din Măgură la Haciung
Nu-i rămas metru pătrat
De-al meu picior necălcat.
Nu există brădănel
Să nu fi dormit sub el
Nu-i izvor, nici sforăcel,
Să nu fi băut din el,
Nici unțap să fi lăsat
Ca să nu-l fi împușcat,
Ori să văd vreun godăcel
Și să nu mănânc din el
Când îmi era dor de sat
Mă suiam pe-un fag înalt.
De pe vârf, la Bâtca Mare,
Mă uitam în sat, pe vale,
Pe Măgură la izvor.
De necaz am vrut să mor!
De miliție hăituit
Măgura când am suit
Cădeam jos de obosit
În zăpadă m-am trântit
Și-acolo am adormit.
Somnul din cotul cărării
Mi-a mâncat șira spinării.

Dezleagă-te, române,
Din lanțul tiraniei,
Căci nu-s stăpâni păgânii
Pe codrii României
Aruncă de Ia gură
Lăcata și vorbește
Și urcă sus, pe munte,
La Iuptă deci pornește!
Să fiarbă al tău sânge
Și-n tine răizvrătire
Sfărâmă greul jug
Prin luptă și unire.
Adu-ți aminte, frate,
Că ești neam de eroi!
De-ai tăi străbuni s-a frânt
Al hoardelor puhoi
Ce-a vrut și altădată,
În vremile uitate,
Ogorul să ni-I calce
Și—a noastră Iibertate.
Nu vezi ce vreau străinii
Ce vor să ne robească?
Din munca și-al tău sânge
În lene să trăiască
Din munca ta cinstită,
Sudoarea ta și frânturi
Se-ndoapă lenevind
Armatele de trântori
Ce stau cu biciu-n mână,
Impun autoritate,
Colhoz și dezbinare
Și fără libertate
Plecat, să lingi țărâna,
Supus fără cuvânt
Și slugă să le fii
Străin pe-aI tău pământ
Pe tine, rob al muncii,
În clase te-a-mpărțit
Mai lesne să le fie
De supt, de jefuit.
Dezleagă-te, române
Și uită-ți suferința
Trăznește-n ei și sfarmă
Și curmă umilința
Și apără-ți avutul,
Credința și ogorul
Și lasă în pustie
Colhozul și tractorul.
De ce să-ți fure munca,
Sudoare frunții tale?
Sfărâmă colectivul,
Croiește-ți altă cale!
De ce suporți dușmanii,
Te pleci la nederptate?
Ridică-ți fruntea sus
Și vină de te bate
Cu cei ce-ți iau pământul
Și vitele din plugȘ
Ridică-ți fruntea sus
Și scutură-al tău jug!
Se cade, nu știi oare
Ca graniță să fie
Pe-al tău ogor? Nu vezi
Că trupul României
Și-a ta mândră grădină
În două-i împărțită
De liftele păgâne
Stând tristă, veștejită?
DEzelagă-te, române
Dreptate ca să-ți faci
Și-arată vitejia
Srăbunilor tăi daci!
Păgânii să o știe
Că sângele nu-i apă
Te luptă vitejește
De cotă de te scapă!
Zdrobește-orânduirea
Străinilor de-afară,
Dreptate, libertate
S-avem la noi în țară!
Pentru Iibertate
De mult ce-am iubit libertatea.

Motrescu revine în sat şi se ascunde pe la cunoscuţi până în 1958, când este ridicat de la ultima gazdă, Valeria şi Gavril Sfichi, din Gălăneşti. El a fost trădat de altă gazdă la care înnoptase, Nicolai Calancea a Mâţului. Valeria Sfichi relatează episodul arestării: „În noaptea de 13/14 ianuarie1958, pe la orele 10 seara, eram culcaţi. Câinele a început să latre insistent. Soţul meu, Gavril, a ieşit afară şi a văzut curtea plină de securişti. Casa era înconjurată. Vreo 10-12 inşi, în haine civile, au intrat la mine în cameră. După ce am aprins lampa, m-au întrebat:

-Vasile este aici?
-Da.
-E înarmat?
-Nu are nici un fel de armă la dânsul.
Vasile Motrescu, aflat în cămăruţa alăturată, a auzit discuţia, şi-a dat seama ce se întâmplă şi a
ieşit afară.
-Unde-i arma?
-Nu am armă la mine, decât un cuţit de tăiat pâine.

I-au făcut percheziţie, l-au legat cu o bucată de frânghie, cu mâinile la spate şi ne-au luat pe
toţi trei.” (Adrian Brişcă, O zi din viaţa unui partizan. III, în A.T., nr. 4/1994, pp. 111-112)

A fost şi singura gazdă a lui Motrescu care nu a făcut o zi de puşcărie, ceea ce a explicat înţelegerea lui cu Securitatea. Sentinţa era dată din 1956, era condamnat la moarte prin împuşcare, ceea ce s-a şi întâmplat la câteva luni după ce a fost prins, pe 29 iulie 1958, la Penitenciarul din Botoşani. Vasile Motrescu notase cîndva pe filele unei cărţi : „Sub umbra morţii, pe stânca goală, în genunchi, în lacrimi m-am rugat pentru copii, de mila lor şi pentru mult iubitul sat. Doar moartea în faţă m-a privit şi-a spus că niciodată nu am să ajung să-mi văd copiii şi pe iubitul tată. Dar eu i-am spus cu hotărâre, cu fruntea în sus, senină, de-o fi să mor, şi mort mă duc în dulcea Bucovină”.

Copiii lui Vasile Motrescu, George și Sofia, nu au avut voie să studieze mai mult de 4 clase primare, mama i-a fost condamnată la 20 de ani închisoare, fratele său Gheorghe s-a întors paralizat de picioare din pușcărie, lanțul suferințelor abătute asupra acestei familii a fost fără de sfârșit. Astăzi, din păcate lumea l-a cam uitat sau pur şi simplu nu mai vre să-şi amintească de acest stâlp al demnităţii româneşti.

Gavril Vatamaniuc confirmă că „Partizanii bucovineni au fost buni creştini.Toţi cei pe care i-am cunoscut, au purtat în raniţă Biblia şi, ori de câte ori aveam prilejul, citeam şicomentam capitole din Noul Testament” ( Adrian Brişcă, O zi din viaţa unui partizan. VI, în A.T.,nr. 3/1995, p. 96)

Rădăuţi 21 fev. 2017

 

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY