Rezistenţa anticomunistă

Rezistenţa anticomunistă

647
0
SHARE

Fenomen naţional natural.

Rezistenţa împotriva regimului comunist instaurat de ocupaţia sovietică după 1945 a fost un fenomen de proporţii naţionale, o reacţie spontană şi firească a poporului român, ale cărui trăsături sufleteşti erau contrare principiilor ideologiei bolşevice. Cu o populaţie în proporţie de peste 80% rurală, deosebit de conservatoare, şi cu o pătură muncitorească puţin numeroasă faţă de alte ţări, dar provenită din aceleaşi medii tradiţionaliste săteşti, România de după cel de-al doilea război mondial reprezenta un teren deosebit de ostil instaurării unui regim totalitar care îşi propunea înlăturarea tuturor aşezărilor tradiţionale ale societăţii româneşti, începând cu religia, moharhia, familia tradiţională şi terminând cu spiritul naţional. Poate de aceea în România s-a manifestat unul dintre cele mai represive regimuri instaurate de fosta URSS în Europa de Est, cu un număr uriaş de victime, cifra exactă a celor extreminaţi de comunişti în cei 45 de ani nefiind nici astăzi cunoscută exact.

Era firesc ca din sânul acestui popor să se ridice elemente de elită care să opună rezistenţă noului regim străin de sufletul românesc. Opresiunea manifestată de noile autorităţi instaurate de ocupaţia sovietică, epuizantele cote impuse ţărănimii în scopul achitării ocupantului unor penalizări de război supradimensionate, pauperizarea generală cauzată de haosul economic generat de măsurile comuniste de distrugere a industriei şi comerţului, în vederea distrugerii clasei de mijloc, au fost factori care au amplificat sentimentele antisovietice şi anticomuniste la nivelul tuturor categoriilor sociale.

Astăzi se poate afirma cu certitudine că, dintre toate ţările fostului lagăr comunist, în România s-a manifestat cea mai îndelungată şi cea mai viguroasă mişcare de rezistenţă armată anticomunistă. Cantităţi enorme de documente aflate în arhivele fostului regim comunist, în special în cele ale fostei Securităţi, dar şi în fondurile documentare ale diverselior instituţii occidentale, atestă cu prisosinţă acest adevăr istoric. Nicăieri în Europa de Est nu au existat atâtea grupuri de gherilă precum pe crestele Carpaţilor.

În discursul rostit în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti la 23 noiembrie 2002, cu ocazia aderării României la NATO, preşedintele american George W. Bush a elogiat memoria celor care au murit în rezistenţa anticomunistă din ţara noastră, recunoscând astfel amploarea acestui fenomen.

Deosebit de important este faptul că, alături de Albania şi Ucraina, România a reprezentat unul din statele ocupate de URSS care au făcut obiectul unor ample opeaţiuni ale serviciilor secrete americane, franceze şi engleze, de paraşutare a unor voluntari recrutaţi dintre tinerii exilaţi, instruiţi în prealabil în baze militare americane, pentru misiuni informative şi de gherilă. Conform declaraţiilor fostului şef al operaţiunilor acoperite ale CIA în Balcani, Gratien Yatsevich, operaţiunile desfăşurate în România s-au aflat pe locul doi, după Albania, ca număr de agenţi şi resurse alocate.

Durata. Rezistenţa armată a constituit practic prima şi una dintre cele mai organizate forme de rezistenţă anticomunistă, manifestându-se încă din toamna anului 1944, imediat după ocuparea României de către armata sovietică. Astfel, în munţii din regiunea Bucovinei s-au manifestat primele astfel de forme de opoziţie armată faţă de ocupantul sovietic, constituite din batalioane organizate de voluntari bucovineni, unele din ele rezistând ani de zile.

Ultimile grupuri de rezistenţă armată au fost lichidate de Securitate abia spre sfârşitul anilor 1960, dar luptători izolaţi au continuat să fie căutaţi în munţi, de organele represive, chiar şi la începutul anilor 1970. Liderul unuia dintre cele mai longevive grupuri de rezistenţă armată, Ion Gavrilă Ogoranu a fost capturat abia în anul 1976.

 

 

 

SHARE
Previous articleProiecte
Next articleMuzeul Rezistenţei

NO COMMENTS

LEAVE A REPLY